Cristian Țopescu este unul dintre cei mai mari comentatori sportivi români. Nu doar a comentat, dar a și practicat echitația ca sport de performanță. În prezent este și senator în Parlamentul României. Din 1994, odată cu încheierea Campionatului Mondial de Fotbal din S.U.A., a încetat să mai comenteze acest sport, care, în România, „se scaldă într-o mizerie morală”. Consideră că unul dintre cele mai frumoase sporturi și mai potrivite pentru fete este gimnastica ritmică.
De curând a fost invitat la Craiova, în cadrul întâlnirilor „SpectActor” pentru a vorbi despre fair-play. Nouă ne-a vorbit despre mai multe. S-a ridicat să plece, dar întrebările noastre l-au mai reținut.
„Nu am frecventat barurile și discotecile”
Ce rol au avut părinții în educația dvs.?
În educația unui om, sunt trei perioade distincte: prima este familia, cu alte cuvinte, cei șapte ani de acasă; a doua este școala și a treia, care poate strica tot ceea ce au construit familia și școala, se numește în argoul franțuzesc anturaj, adică mediu. Într-un mediu nepotrivit, un tânăr se poate distanța de ceea ce a învățat în familie și în școală.
Ați practicat echitația doar datorită tatălui dvs.?
Da, am practicat echitația 13 ani, ca sport de performanță, și nu regret. A fost o perioadă foarte frumoasă, cu multe amintiri.
În studenție cum vă descurcați cu banii?
Eu am făcut Institutul de Educație Fizică și Sport (astăzi se numește Universitatea de Educație Fizică și Sport), la fără frecvență, deci nu eram obligat să mă duc la toate cursurile. Mă duceam doar la cele care credeam că mă interesează. Deci nu aveam nici bursă studențească, eram întreținut de familie.
Cum vă distrați ca student în timpul liber?
Aici o să vă dezamăgesc. Nu sunt un bun dansator, deci nu prea mergeam la ceea ce se numeau atunci „ceaiuri”. Eu mă duceam la competițiile sportive în aproape fiecare weekend. Pe un stadion, într-o sală de sport. Aceste lucruri m-au ajutat mai târziu în cariera profesională. Nu am frecventat barurile și discotecile, ci mai mult stadioanele și sălile de sport.
Cu fetele erați mai timid?
Cu fetele, mda…Le-am promis părinților mei că nu mă însor până la 30 de ani. Așa m-au sfătuit ei. La această vârstă, bărbatul e matur, își poate lua responsabilități familiale. Eu m-am însurat la 22. La 23, de ani eram deja tată, ceea ce nu regret. Nu știu dacă e un titlu de glorie, dar sunt la a treia căsnicie. Am amintiri plăcute de la primele două pentru că ambele au fost soldate cu câte un copil, pe care îi consider reușiți. E vorba despre doi oameni care au reușit în viață, fiecare pe calea pe care și-a ales-o.
„Nu am fost un student eminent”
Erați genul de student silitor sau mai chiuleați?
Prea silitor nu eram, dar nici nu chiuleam. Chiulul nu este un comportament demn de un elev sau student. E ca și cum ai chiuli de la lecțiile vieții. Mai târziu lucrul acesta se simte. Nu am fost un student eminent, am fost unul mediu.
Ce vă lipsește cel mai mult din perioada studenției?
Tinerețea. Atmosfera din studenție care nu se compară cu ceea ce trăiești mai departe. De fapt, copilăria si adolescența sunt cele mai frumoase perioade ale vieții, dar nu ne dăm seama decât foarte târziu.
Ce v-ați dori să vă întrebe presa și nu vă întreabă?
Presa mă întreabă de toate. Și eu fac parte tot din presă, știu să pun întrebări. În general, evit întrebările capcană și răspund cu o contra-întrebare. Sunt un om greu de prins în astfel de situații.
Când v-ați întâlnit prima dată cu noțiunea de fair-play?
La început, din cărți. Apoi, din practică, din ceea ce am văzut pe stadioane. Fair-play sau lipsă de fair-play. Noțiunea provine de la englezi, dupa părerea mea sunt națiunea cu cel mai mult fair-play în sport. Uitați-vă la meciurile de rugby care se joacă în Turneul celor 6 națiuni. Acolo veți vedea ce înseamnă fair-play-ul în sport, cum învinșii își aplaudă învingătorii, cum jucătorii din teren, atunci când sunt accidentați, nu se vaietă ca fotbaliștii care stau minute în șir pe teren. Unul dintre obiceiurile rugby-iștilor este să iasă din teren, fiind accidentați, pe picioarele lor, și nu pe targă. Ei refuză să fie duși cu targa, prefera să meargă șchiopătând sau susținuți de medic, ceea ce este un exemplu de demnitate.
„Am fost lăudat pentru gafa din ‘70”
Care a fost cea mai mare gafă din postura de comentator?
La finala Campionatului Mondial de Handbal, Paris, 1970, Romania contra RDG s-au jucat două reprize de prelungiri a câte cinci minute. După prima repriză eu am exclamat „Suntem campioni mondiali!”, uitând că va urma a doua repriză de prelungiri. Apoi mi-am dat seama și am făcut rectificarea necesară. La întoarcerea în țară am fost lăudat „ia uite ce previziuni are el, cum a spus cu 5 minute înainte că vom câștiga”. Probabil dacă echipa noastră ar fi pierdut finala, s-ar fi spus despre mine că habar n-am de regulament, că m-a luat gura pe dinainte. O gafă salvată de echipă și mai puțin de scuzele mele.
de Diana Zamfir, Andrei Săvulescu