Experiența americană, Work&Travel- Alex Bran: „Nu toată lumea face față acolo.”

S-a născut și a crescut în județul Mehedinți, Vânju Mare. În 2009 se înscrie pentru prima dată la facultate, specializarea Traducere și Interpretare (Engleză-Franceză), la Universitatea din Craiova. În 2012 intră la master, la Traduceri juridice. În octombrie 2014 începe a doua facultate, specializarea Comunicare și Relații publice. Acum Alexandru Bran este în anul III.

Una dintre pasiunile lui sunt călătoriile, fapt pentru care a fost plecat cu programul Work&Travel de două ori (Prima oară în Mackinaw City și apoi în Ocean City, în această vară). Alex citește săptămânal, deoarece nu are foarte mult timp liber. La cursurile pe care le-am avut împreună, am văzut că este un băiat deștept, cu ambiții mari. Este genul de persoană care are câte o completare de făcut. În plus, îi place sportul (joacă fotbal cu prietenii de câte ori are ocazia și urmărește știrile din acest domeniu).

Pe viitor vrea să lucreze în domeniul relațiilor publice (sectorul corporatist) sau în publicitate. După ce se va stabiliza economic, are de gând să-și întemieze o familie. Spune despre el că este persoana care vrea totul sau nimic.

Alex glumește mai mereu. Chiar în timpul interviului, mi-a spus că în cel mai rău caz, dacă nu va reuși ce și-a propus, va lucra la McDonald’s și va muri singur. Am râs și atunci când mi-a zis că nu o să facă al doilea master, pentru că vrea să iasă din facultate până când va avea nepoți.

Luiza Feroiu: De ce American Experience?  Cum ai ajuns să te înscrii?

Alexandru Bran: Well, e a doua oară când plec în State. Prima oară am fost în anul II, la prima facultate și mi-a plăcut. Am ales tot American Experience, deoarece mai fusesem cu ei și au fost ok din toate punctele de vedere. Plus, au deja o tradiție și este una dintre singurele agenții cu birou în State. Aveau un sediu „All friends” chiar acolo, în Ocean City.

L. F. : Cum ți s-a părut experiența aceasta? Ce a însemnat pentru tine?

A. B. : Experiența a fost super ok. Am avut ocazia să cunosc persoane de diferite naționalități și culturi, să socializez, să-mi exersez engleza și să mă responsabilizez. Pentru patru luni am trăit ca un american, am gustat din sentimentul de libertate americană și m-am răsfățat cum am vrut.

 

„Am lucrat și 14 ore pe zi.”

 

L. F. : Ce ai lucrat acolo?

A. B. : Am lucrat ca bucătar la un restaurant și la un supermarket (la Deli ca vânzător) al doilea job. Îți trebuie neapărat două joburi dacă vrei să-ți scoți banii investiți, să îți cumperi lucruri și să călătorești. Investiția totală a ajuns undeva la 3.000 de dolari cu tot cu bani de buzunar.

L. F. : Ai reușit să faci față celor două joburi? Cum te-ai descurcat?

A. B. : Da. A fost greu într-adevăr. Am lucrat și 14 ore pe zi. Ajungeam la 78 de ore pe săptămână. Mă dureau picioarele de simțeam că mor (râde), dar m-am adaptat. Cu puțină perseverență și tărie de caracter, te descurci. Și chiar îți trebuie asta. Nu toată lumea face față acolo. Am avut colegi care s-au întors acasă după o săptămână.

L. F. : Te-ai acomodat repede la stilul acesta de viață?

A. B. : Cu fusul orar n-am avut probleme. La job, la fel. În 3-4 zile am învățat cam tot ca la o săptămână să fac deja training altor colegi noi. Trebuia să învăț cum să lucrez pe stația de lucru, să știu unde erau alimentele pentru aprovizonarea stației. Stația respectivă era împărțită în două: setup și grill (trebuia să știu ce vine pe fiecare sandwich și să pregătesc sandwich-ul respectiv, ca apoi să pun doar carnea pe el).

L. F. : Ce a fost cel mai dificil?

A. B. : Hmm, sunt multe lucruri care au fost dificile. Americanii sunt foarte diferiți de noi. Te salutau și puneau întrebări gen: „Hello, how are you?”, “How’s your day?”, dar nu așteptau un răspuns, știi? Era un „Bună” mai prelungit, un fel de politețe falsă, dar apreciam faptul că măcar încercau (râde). Am avut și clienți dificili care aveau pretenții absurde și trebuia să le explic într-un mod diplomat că nu pot face lucrul respectiv. (am avut 2 cliente care mi-au zis ca vor să le dau 2 copănele în plus, la găleata de pui, deoarece acum 4 luni când au cumpărat din magazin, cineva a uitat să le pună). După 13-14 ore de muncă ajungeam acasă rupt, mă dureau picioarele, dar tot nu mă culcam. Ne strângeam toți din casă și povesteam, stăteam pe terasă, beam o bere și ne spuneam ofurile fiecăruia. Era un fel de terapie. Sau veneam după 14 ore de muncă, făceam duș și ieșeam în oraș. Era imposibil să nu găsești undeva unde era o petrecere. Sau mergeam pe plajă, la ocean și ne jucam fotbal la două dimineața. (Voiam să-mi găsesc mereu timp și pentru altele, pentru că dacă muncești și doar muncești, fără un pic de distracție n-are farmec.)

 

L. F. : Ce fel de oameni ai cunoscut acolo? Au fost și români?

A. B. : Stăteam în casă numai cu români. Au fost super de gașcă.

 

„Angajatorii lucrau cot la cot cu tine.”

 

L. F. : Făcând o comparație, cum ți se pare modul de viață, stilul de muncă de acolo cu cel din România? Cum le-ai descrie?

A. B. : Mai organizat la ei. De exemplu, în restaurant era munca distribuită. Aveai persoane care se ocupau de pregătitul preparatelor pentru bucătari (salate, sosuri, feliatul legumelor etc), bucătarii propriu-ziși care găteau mâncarea, expo care așezau mâncarea, după comenzi, pe platouri, food runneri care duceau mâncarea la masă, serveri (chelneri) care lau comanda clienților și busseri care curățau mesele după ce plecau clienții. La noi un chelner/ chelneriță face toate astea pe același salariu.

L. F. : Practic, cum arăta o zi din viața ta acolo?

A. B. : Well, în timpul săptămânii mă trezeam la 9, în weekend la 7, deoarece făceam și micul dejun la restaurant. Apoi mergeam în stația de autobuz, luam autobuzul către muncă, mergeam vreo 60-70 de stații. Aveam săptămâni în care erau foarte mulți turiști minori care făceau ravagii prin autobuz. Îi vedeai beți și leșinau sau vomitau pe piciorul tău (râde). Ajungeam la job pe la 10, cu jumătate de oră înainte ca să am timp să-mi pun stația de lucru la punct. Terminam primul job pe la 16:30-16:45. Mă duceam direct la al doilea job pe care-l începeam imediat, la 17. Lucram până la 11 seara. Apoi luam autobuzul înapoi până acasă.

 

Am învățat să nu renunț oricât de greu ar fi.”

L. F. : Pauză când aveai? Sau nu aveai?

A. B. : Nu aveam pauză. La primul job aveam când nu era așa ocupat. Puteam să stăm afară, să bem cafea sau să fumăm o țigară. (eu nu fumez, dar mă rog) Angajatorul era foarte ok în legătură cu asta. Dacă nu era ocupat, era ok. Ce m-a surprins foarte tare a fost faptul că, la ambele joburi, angajatorii lucrau cot la cot cu tine, ci nu managerii sau ceva staff. Patronii, practic, puneam mâna pe mătură, dădeau cu mopul, găteau, vindeau chestii.

 L. F. : Ai avut momente când te-ai gândit să renunți?

A. B. : Nu.

L. F. : Ai reușit să câștigi ceva, să-ți scoți investiția? Crezi că a meritat totul?

A. B. : Da, mi-am scos investiția, am făcut și ceva bani pe plus, mi-am luat ce am vrut (o grămadă de haine, electronice, laptop, telefon, stuff like that) și am vizitat destule. Am stat cinci zile în New York și două în Washington. Deci, da, a meritat.

L. F. : Te-a schimbat în vreun fel această experiență?

A. B. : În multe feluri. (râde) Am învățat cum să apreciez munca altora și să respect orice meserie, am învățat să am mai multă răbdare când fac ceva, am învățat strategii de marketing și cum funcționează o afacere, cum să te vinzi, cum să comunici eficient, cum să te motivezi atunci când crezi că nimic nu mai are rost (am încercat să-mi vizualizez obiectivele și scopul; la sfârșit, totul, toată munca asta și tot stresul ăsta va da roade și voi vizita ce voi vrea și-mi voi lua ce voi vrea). Am învățat să nu renunț oricât de greu ar fi.

 L. F. : Ai de gând să mai pleci?

A. B. : Cu programul, nu. (râde) În State, da. Termin anul ăsta și nu pot, dar aș mai fi plecat.

 

Luiza FEROIU

 

About luiza.feroiu

Sunt studentă la Jurnalism din 2015. Pasiunea mea este fotografia. Îmi expun munca pe pagina de Facebook, Luiza Feroiu Photo. Lucrez la revista specializării noastre din vara lui 2016. Cel mai mult îmi place să scriu articole pe teme psihologice.

View all posts by luiza.feroiu →

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *