Scrie de vreo 20 de ani pentru ziarul „Le Monde”, din Franța. Este jurnalist și crede că onestitatea și presiunea sunt două lucruri de care nu se poate dezlipi în meseria pe care o mănâncă pe pâine de atâția ani. Încearcă să schimbe lumea în bine prin articolele sale și spune că-i reușește. Tocmai de aceea, pe Mirel Bran l-am întâlnit la târgul de carte, Gaudeamus, în București, unde a fost invitat de către Reprezentația Comisiei Europene în România să țină un workshop de o oră. Atelierul de lucru a fost organizat vineri, pe 24 noiembrie.
Mirel Bran a vorbit în fața tinerilor despre „Europa despre Europa. Cum scriu un articol?”. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că toate locurile au fost ocupate, în special de copii, mai ales că unii dintre ei vor să ajungă jurnaliști. A dat exemple clare, a făcut publicul să râdă, dar și să înțeleagă rolul jurnalistului, iar, la final, mi-a răspuns și la câteva întrebări.
Teodora Argint: Cum ați început să colaborați cu „Le Monde”?
Mirel Bran: Am terminat Facultatea de Filosofie din România. Aveam 27 de ani, pe care îi trăisem în epoca agitată a comunismului. Așa că am ieșit în stradă să dăm jos ce consideram noi că trebuie dat jos. Eu și generația mea am fost foarte dezamăgiți că în 1990, în Piața Universității, nu reușisem să răsturnăm o ideologie și să aducem la putere oameni care să schimbe România în bine. Așa că am plecat în ’91 la studii în Franța, unde am obținut o bursă de la guvernul acelei țări. Am studiat Jurnalismul la Școala Superioară de Jurnalism de la Lille, timp de doi ani.
Fiind în Franța, am început să lucrez la ziarul local de acolo încă din timpul facultății. La Paris, am ajuns să lucrez pentru presa națională. Am început la revista săpămânală, „Le Point”, în ’94. Iar în ’98 am fost contactat de redacția ziarului „Le Monde”, pentru că aveau nevoie de un corespondent pentru România și Europa de Est și mă știau după semnătură, din revista „Le Point”. Am acceptat propunerea, chiar m-am bucurat mult pentru că era un ziar la care eu țineam. Mai ales că este un ziar de referință pentru multă lume.
„Când ajungeam la articolul meu și îmi vedeam numele scris, era sărbătoare.”
T.A: Vă mai țineți minte primele articole din cariera de jurnalist? Despre ce erau?
M.B: Mi-am scris primele articole la un ziar de la Lille. Ședința de redacție începea la 9:00. Țin minte că am scris primele articole despre întâmplări locale, dar începusem să scriu și despre România și Europa de Est. Și era foarte incitant să vorbești despre aceste lucruri într-un mic ziar local. Pentru mine, era o bucurie. La primul articol, când îți vezi semnătura, e un spectacol. Eu îmi savuram articolele. Mă trezeam la 4 dimineața, îmi făceam duș, ieșeam din casă. La 6:15 mă duceam la cafenea, cumpăram ziarul la care lucram și răsfoiam încet articolele. Iar când ajungeam la articolul meu și îmi vedeam numele scris, era sărbătoare.
„Eu am încercat să scriu cu senzația că lumea se va schimba în bine. Poate e o iluzie, dar eu am nevoie de iluzia asta”
T.A: Cea mai grea experiență în calitate de jurnalist?
M.B: Nu prea știu cum să răspund pentru că la fiecare articol mai important de știri se întâmplă ceva. La fiecare dintre ele îți pui întrebarea: „Oare am reușit să fac maximul pe care aș fi putut eu să-l fac în situația asta? În general, jurnaliștii trăiesc cu gândul că, prin ceea ce scriu, pot schimba lumea. Eu am încercat să scriu cu senzația asta- că, prin ceea ce fac, lumea se va schimba în bine. Poate e o iluzie, dar eu am nevoie de iluzia asta. Spre exemplu, simți o mare satisfacție când scrii articole critice la adresa unui ministru care o ia pe arătură (că avem destui în România) și vezi că, în urma articolelor tale, se întâmplă ceva. Eu am avut un meci foarte greu cu un anume domn Șerban Mihăilescu, poreclit Miki Șpagă. În anii ‘90 el era secretar general al guvernului, iar eu am povestit în mai multe articole ce se întâmplă pe acolo, prin guvern. Pentru că, să ai porecla Miki Șpagă și să fii secretarul general al guvernului, spune ceva despre România. M-au amenințat cu procese, au fost foarte multe presiuni. Dar am fost fericit că, prin faptul că am denunțat niște parctici de corupție, am reușit să mișc ceva. Simți că și tu ești o mică rotiță care contribuie la mersul societății. Adică aș vrea ca România în care va trăi băiatul meu, care acum are 17 ani, să semene cu România pe care mi-am dorit-o când am ieșit în stradă în ‘90, ca să facem ordine și curățenie. Ceea ce nu am reușit.
„Noi, la «Le Monde», avem o independență foarte mare. Nu au venit niciodată cei care finanțează ziarul ăsta să ne spună ce sau cum să scriem”
T.A: Ce diferență credeți că există între cititorii de presă din România și cei din Franța?
M.B: Din păcate, cred că în România cititorii de presă nu au prea multe opțiuni. Nu sunt aici să judec, dar, văzută din perspectiva presei occidentale, presa noastră are un nivel foarte scăzut, care, în loc să se amelioreze, s-a deteriorat în ultimii ani. Din păcate, cititorul de presă de aici este prizonierul unor publicații media care nu-i oferă foarte multe posibilități de informare. Eu citesc majoritatea cotidienelor. Sunt vreo 5-6 pe care le citesc în fiecare zi ca să-mi fac o idee despre ce se întâmplă în România și mi-e destul de greu să înțeleg asta.
În presa occidentală e avantajul că, deși există și acolo presă de scandal, de divertisment etc, există și una serioasă. Adică dacă vrei să fii informat, ai de unde. În România nu există o frontieră clară între ce e presă seriosă și ce e mai puțin serios.
Există în România ziariști foarte buni. Dar faptul că mediile sunt controlate de capitaluri care au interese economice, financiare etc, strică presa. Noi, la „Le Monde”, avem o independență foarte mare. Nu au venit niciodată cei care finanțează ziarul ăsta să ne spună ce sau cum să scriem. Noi hotărâm lucrul ăsta.
„Nu putem pretinde niciodată că vindem o informație perfect obiectivă pentru că nu există”
T.A: Lucrul cel mai util pe care l-ați învățat în meseria de jurnalist?
M.B: Cel mai important lucru este că trebuie să înveți să fii onest. Există dezbaterea asta, despre cât de obiectiv sau subiectiv este un ziar. Nu putem pretinde niciodată că vindem o informație perfect obiectivă pentru că nu există. Dar, dacă nu putem face o informație obiectivă, putem face o informație onestă. Ceea ce înseamnă să asculți punctul de vedere al tuturor părților implicate și să nu te implici personal în niciun fel sau cât mai puțin. Și să faci un articol cât mai echilibrat, ca toată lumea să aibă acces la informație într-un mod cât mai onest.
T.A: Credeți că, în România, conceptul de „presă liberă” este realist sau se vorbește doar la suprafață despre asta?
M.B: Cred că acest concept a început să emigreze masiv către internet, către bloguri, către alte forme de exprimare. Presa clasică nu mai are același impact ca înainte. Jurnaliștii care vor să facă presă cu adevărat emigrează către online. Cred că acolo va fi viitoarea presă independentă. Vor exista din ce în ce mai mulți oameni care își vor crea propria publicație, propria lor sursă de informație. Am citit bloguri făcute de ziariști din România, care sunt mult mai interesante decât alte publicații de presă clasică. De exemplu, sunt anchete, investigații, reportaje, mult mai bune decât cele care apar în presă. Sunt oameni care reușesc să aibă un conținut bun și să aibă zeci de mii de click-uri.
T.A: Un material care v-a eșuat în primă fază, dar pe care ați insistat să-l duceți la capăt până ce v-a reușit?
M.B: Am scris mult news, unde nu ai timp să eșuezi. Adică trebuie să scrii la termen, un deadline care poate însemna maximum câteva ore. Până acum, nu mi s-a întâmplat să nu dau un articol pe care m-am angajat că-l fac. În privința asta, nu am eșuat. Pot să spun că am avut un eșec poate în anumite articole de la care am avut așteptări prea mari și care ar fi putut ieși mai bine. Am avut și îndoieli uneori… Dar acolo unde nu există îndoială e că, atunci când te-ai angajat să dai un articol, îl dai, orice s-ar întâmpla. Dacă te-ai angajat în meseria asta, atunci când faci ceva, îl faci până la capăt!
„Ai nevoie de presiune ca să scrii. Dar, dacă ajunge să te controleze, te îmbolnăvești de ulcer.”
T.A: Povestiți-mi un amănunt, o întâmplare din bucătăria internă a jurnalismului. Ceva care merită povestit.
M.B: Multă lume nu înțelege povestea asta cu presiunea pe care trebuie s-o pui pe tine ca să scrii. În momentul în care ziarul îmi cere un articol pe care să-l dau peste trei zile, eu îmi strâng informația. Dar încep să-l scriu înainte cu doar câteva ore de termenul final. Pentru că am nevoie de acea presiune să scriu. Ea face parte din bucătăria internă a jurnalismului. Marele secret aici este să stăpânești tu presiunea, nu să te stăpânească ea. Că altfel, te îmbolnăvești de ulcer. Adică e momentul ăla când se aprinde beculețul roșu în mintea ta și spui că dacă nu-l termini acum, nu mai ai timp fizic să o duci la capăt. Și-atunci, din presiunea aia, scoți ceva din tine, care te face foarte bun ca ziarist.
„Ești fericit doar când ești cu corpul, mintea și sufletul acolo”
T.A: Cel mai important sfat pe care l-ați da studenților de la jurnalism?
M.B: Cred că cel mai important sfat este să fii prezent în tot ceea ce faci. Adică dacă ai ajuns să faci jurnalism, e pentru că simți că acolo e locul tău și că ai ceva de spus. Vii aici doar dacă poți să fii prezent cu totul în această meserie. De exemplu, americanii au făcut cândva un sondaj pentru câteva mii de oameni: au pus pe telefon câteva întrebări foarte simple: Ce faceți acum? La ce vă gândiți acum? Cum vă simțiți acum? Și au constatat că 70% dintre cei care au răspuns, făceau ceva, dar se gândeau în altă parte și, făcând asta, se simțeau prost. Asta înseamnă că ești fericit doar când ești cu corpul, mintea și sufletul acolo. De aceea, e foarte important să existe o aliniere între aceste lucruri. Iar asta se aplică și în jurnalism. Nu vii în meseria asta doar ca să-i schimbi părerea vecinului de la bloc. Te duci acolo ca să schimbi lumea. Iar dacă nu faci jurnalism pentru asta, mai bine faci cu totul altceva.
Teo Argint (studentă la Jurnalism, an II)