„Din voluntariat am învățat că nu sunt eu centrul universului”


Craioveanca Adela Mihaela Persu a absolvit Colegiul Naţional „Frații Buzești”. Este studentă în anul al II-lea la Facultatea de Litere, la Specializarea pe Comunicare și relații publice. La cei 20 de ani ai săi, simpla bunătate și dorința de a ajuta oamenii care au mai puțin ca noi au îndrumat-o să facă acte de voluntariat. A participat la trei actiuni de voluntariat organizate și le-a pierdut șirul celorlalte. Cele mai multe proiecte de voluntariat au fost organizate de ea. Primul voluntariatul important al ei a fost în clasa a-IX-a în apropierea Crăciunului la Şcoala „Sfântul Vasile”, iar cel de-al doilea, în anul II de facultate, de asemenea în apropierea Crăciunului, care s-a numit „Donează Crăciunul” și la care a participat împreună cu alte specializări ce s-au implicat prin donații.
Andreea Florescu: Ce sentimente ai când participi la un voluntariat?
Adela Mihaela Persu: Sunt multe sentimente care mă încearcă în momentul în care fac voluntariat. De la empatie pentru cei în folosul cărora lucrez, la puterea, pe care o obțin din dorința de a nu lăsa lucrurile neterminate, pradă sentimentelor de neputință cu care ne confruntăm uneori. De multe ori simt rușine, rușine că mă plâng de problemele mele, nesemnificative în comparație cu ale altor persoane. Din voluntariat am învățat că nu sunt eu centrul universului și că lucrurile într-o societate merg bine, atunci când ne uităm și la cel de lângă noi, nu numai la propria persoană.
A.F: Când te-ai dus prima oară la un voluntariat ce te-a emoționat cel mai mult?
A.M.P: Primul meu voluntariat a fost prin clasa a IX- a, în programul „Școala altfel”. După acel voluntariat ceva din mine s-a schimbat radical. E greu de spus în cuvinte ce m-a emoționat, pentru ca am trecut prin toate sentimentele posibile. Primul meu voluntariat a fost în apropierea Crăciunului, am strâns haine, alimente și jucării și am mers la școala ajutătoare „Sfântul Vasile” din Craiova. Totul a fost bine până am ajuns acolo. Primul contact cu copiii ce sufereau de diferite boli din naștere deja mi-a luat toată puterea. Mi s-au schimbat complet percepțiile despre anumite boli, percepții pe care le avem cu toții înainte să cunoaștem problema din interior dacă pot sa zic așa. Copiii cu sindrom down sunt atât de iubitori, atunci am realizat câtă nevoie de afecțiune aveau. O școală ajutătoare este foarte utilă, dar nu poate înlocui dragostea din sânul familiei, de care majoritatea copiilor sunt privați. Merg acasă în vacanțe, unii nici atunci.
În primul meu voluntariat am cunoscut și un băiețel care se născuse sănătos, dar din cauza unui vaccin necorespunzător nu mai putea auzi, implicit nu a învățat să vorbească. Dar era de o blândețe ieșită din comun. Am comunicat printr-un prieten, participant la acest voluntariat care cunostea limbajului semnelor.
Atât de emoționată am fost de modul lor de a ne primi, de bucuria pe care o manifestau față de prezența noastră, nu față de cadouri, încât am participat o perioadă la niște cursuri de comunicare prin semne. Nu le-am finalizat, circumstanțele nu mi-au permis, dar cu fiecare lucru învățat mă simțeam mai aproape de acei copii, fiecare cu problemele lor.

A.F: Dacă cineva te întreabă dacă vrei să vii la un voluntariat, care este primul lucru care îți trece prin minte?
A.M.P: Nu cred că mă gândesc prea mult la un răspuns. Mă implic negreșit. Lipsa timpului este decât o scuză, dacă vrei să faci un lucru, îl faci. Iar la mine nu e vorba despre a vrea, ci despre a face.
A.F: Pentru ce crezi tu că este important un voluntariat?
A.M.P: Un voluntariat este important din foarte multe motive. Aduce beneficii ambelor părți. Pentru mine ca voluntar este important pentru că m-a ajutat să mă cunosc mai bine, să realizez cât de fericită pot fi cu puțin, am învățat să lucrez cu oamenii, atât cu cei din echipă cât și cu cei cărora le este destinat.Cu toate astea, importanța principală a voluntariatului este că vine în sprijinului celor mai puțin norocoși, aduce un zâmbet pe buze și pe cel mai întristat chip. De multe ori, prin voluntariat punând mână de la mână am reușit să fim liantul dintre oameni și o nouă viață. Le-am pus bazele unor noi începuturi, baze pe care s-au ridicat frumos

A.F: Ai dori ca mai mulți oameni să facă voluntariat? De ce?
A.M.P: Cu siguranță mi-aș dori ca mai mulți oameni să se implice în voluntariat, deoarece există numeroase persoane aflate în nevoie. Dar din dar se face rai. Pentru o societate puternică trebuie să învățăm să fim alături unii de alții, să nu ne izolăm de problemele celorlalți, ci să încercăm să îi ajutăm dupa posibilități.
A.F: Cine te-a îndrumat pentru prima oară să faci voluntariat?
A.M.P:Nu m-a îndemnat cineva anume. Primul voluntariat la care am participat, a fost inițiat chiar de mine. Dorința de a ajuta în mod gratuit a fost suficientă pentru a mă implica activ.

A.F: Să faci voluntariat te-a schimbat în vreun fel ? Spune-mi o întâmplare care simți că te-a schimbat ca om?
A.M.P: Cu siguranţă m-a schimbat. Așa cum am raspuns și la întrebarea 3, primul contact cu copiii „speciali” mi-a deschis ochii cu privire la cât de multe am eu, în comparație cu alții. Am realizat că doar prin faptul că sunt sănătoasă și că mă pot descurca singură și că sunt langă familie mă face un om cu totul împlinit. Alții nu beneficiază de lucrurile care pentru noi sunt considerate normalitate.


A.F: Ce calități crezi ca ar trebui să aibă un voluntar?
A.M.P: Orice voluntar trebuie să aibă în primul rând multă compasiune față de tot ceea ce îl înconjoară, fără aceasta calitate nu ai cum să te dedici acestei activitati. In al doilea rând are nevoie de foarte multă putere de muncă deoarece voluntariatul îți solicită de multe ori toată ziua. Pleci dimineața și te întorci seara tarziu urmand ca a doua zi să o iei iar de la capăt. Ca voluntar trebuie să fii dispus sămuncești în echipă, deoarece singur nu faci nimic, mereu ai nevoie de cel de lângă tine, acesta fiind motivul pentru care eu le recomand persoanelor cu probleme de integrare sa participe la voluntariate.

A.F: Când s-a făcut grupul de voluntariat voi văcunoșteati dinainte? Ce v-a adus împreună?
A.M.P: În primul voluntariat nu îi cunosteam pe toți participanții, i-am cunoscut pe toți pe parcurs, cu mulți dintre ei chiar am păstrat legătura și în prezent.
În cel de-al doilea voluntariat participanții au fost colegii mei, îi cunoşteam fireşte de la facultate. Am o constatare foarte interesantă cu privire la acest aspect al cunoașterii.
Pe una dintre fete o știam de la facultate, dar niciodată nu vorbisem prea mult. Am considerat că nu suntem compatibile și trebuie să menținem strict o relație de colegialitate, numai că prin participarea la voluntariatul denumit „Donează Craciunul”, de la simple colege am ajuns foarte bune prietene. Am petrecut mult timp împreună, am râs, am plâns de câte ori situațiile reprezentau piedici și ne-am bucurat tot împreună, în final, când toate s-au terminat cu bine.
Nu poți cunoaște un om până nu îl vezi și în afara contextului în care l-ai întâlnit.
Ne-a adus împreună dorinţa de a ajuta, conştientizarea faptului că din puținul nostru și prin eforturile pe care le facem, putem aduce zâmbetul pe chipuri brăzdate de semnele supărărilor multiple.
A.F: Cum te pregătești înainte de o acțiune de voluntariat?
A.M.P: Înainte de a participa la voluntariat de cele mai multe ori mă odihnesc, pentru ca forțele mele să fie proaspete, să pot da tot ce am eu mai bun, în folosul altora.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *