Constantin Popeci – un nume notoriu în Craiova şi un om de afaceri care crede în forţa ideilor sale. Născut în Bumbeşti, Gorj, recunoaşte că cea mai grea perioadă a vieţii a fost între 5 şi 14 ani când a muncit pe brânci, la ţară, de dimineaţa până seara. A fost mai întâi strungar, apoi director general şi azi antreprenor de succes.
Raluca Săcuianu: Aţi urmat Facultatea de Mecanică la Timişoara în 1967. Cum a fost perioada studenţiei?
Constantin Popeci: Perioada studenţiei a fost o binecuvântare pentru că până atunci fusesem strungar patru ani. Când am ajuns la facultate a fost o bucurie să pot învăţa liniştit. Şi mai ales mă duceam în sat… eram student… ce mult conta pentru mine!
Florentina Decă: Cum vă descurcaţi cu banii în studenţie?
Constantin Popeci: De mic, am ştiut să îmi scot banii de buzunar. De la şapte ani m-am dus la magazin, la cooperativă, şi vindeam pantofi – îmi dădeau 10% comision şi după, când am simţit că pot să câştig mai mult, m-am dus cu caprele. Ciobanii luau 25 lei cu mâncare şi băutură şi eu le-am zis că iau doar 10 lei, fără mâncare şi băutură. Am învăţat caprele singure timp de o săptămână pe traseul de pe defileul Jiului şi eu stăteam cu copiii în marginea drumului. După o lună au zis că bagă şi ei caprele singure şi vin înapoi, dar eu le-am deviat din traseu şi după trei zile m-au chemat iar. Apoi, când am făcut profesionala la 7 Noiembrie în Craiova, aveam 25 lei pe lună şi nu îmi ajungeau. Atunci am strâns 65 de lei şi mi-am cumpărat un aparat de tuns, frizerul şcolii tundea zero cu trei lei, iar eu tundeam cu talpă cu 1 leu. În studenţie eram vicepreşedintele centrului universitar cultural. Acolo l-am cunoscut pe Nicu Covaci de la Phoenix, iar din ‘69 până în ‘72 am fost organizator de spectacole Phoenix.
R.S.: Cum vă distraţi în studenţie?
C.P.: În perioada aceea, pentru că plecasem ca un băiat de la ţară, căutam să mă cultiv. Mergeam la operă, operetă, la concertele educaţionale care se făceau sâmbătă dimineaţa, citeam întotdeauna despre ce era a doua zi. În studenţie eram cunoscut în Timişoara ceva mai mult decât sunt astăzi în Craiova. A venit un nepot de-al meu în ‘72 să dea la facultate şi a luat tramvaiul în directia opusă, spre ieşirea din oraş. A început să plângă şi l-a întrebat cineva de ce, iar el a zis că îl caută pe unul Popeci. Şi i-a zis: ştim noi unde e Popeci. Atunci eram cunoscut pentru că Phoenix era cunoscut.
„Munciţi că nimeni nu poate să stea cu ochii pe voi din prima zi să aprecieze ce faceţi!”
F.D.: Vă gândeaţi atunci că o ajungeţi atât de sus?
C.P.: Toată lupta mea cu colegii din facultate a fost din cauză că spuneau că vom termina facultatea şi „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim.” Întotdeauna îi contraziceam şi ziceam că nu, nu se poate. Aşa le spun şi stagiarilor mei sau tinerilor absolvenţi: munciţi că nimeni nu poate să stea cu ochii pe voi din prima zi să aprecieze ce faceţi. Dar munca îţi va fi răsplătită mai devreme sau mai târziu. Se fac minuni în aşa manieră încât să se afle.
În viaţă trebuie să ai un ţel, nu trebuie să spui că strângi bani pentru zile negre, că îi vei strânge şi îi vei cheltui în zile negre. Eu nu am bani cash, am creat locuri de muncă, am făcut diferite achiziţii, am 1.500 de angajaţi azi, deci 1.500 de familii o duc mai bine decât alţii. Eu nu îmi fac probleme că nu am bani de salarii, cred cu tărie că am, nu îmi fac griji că nu găsesc loc de parcare, ştiu că iese o maşină din parcare.
„Am spus că dacă sunt deştept, mă realizez în Oltenia.”
R.S.: De ce aţi venit la Craiova?
C.P.: Craiova este foarte interesantă. Eu am terminat şi am ales primul. Mi-am ales Sadu, Gorj, unde fusesem strungar şi eram la mine acasă. Mi-a zis şeful de la personal că acolo e tovarăşul x şi atunci am zis că iau Bucureştiul. Directorul nu a vrut să îmi dea o locuinţă, deşi prin repartiţie era obligat. Cunoşteam soţia, era din Sibiu şi am ales să mă duc acolo. Au fost câteva neînţelegeri, mi se zicea că sunt oltean şi am spus că dacă sunt deştept, mă realizez în Oltenia. Am optat pentru Craiova că e oraş mai mare. Am început de la zero şi am urcat pe toate treptele până azi. Mi-am propus întotdeauna un ţel. Am spus că eu până la 41 de ani voi fi inginer-şef. Au râs toţi de mine, nu am fost niciodată inginer-şef, dar am fost director general la 36 de ani.
F.D.: Aveţi 80 de burse pe care le acordaţi tinerilor, iar apoi îi angajaţi pe cinci ani.
C.P.: Bursa este pentru elevii care învaţă meserie sau pentru studenţii care vor termina şi pentru copiii oamenilor noştri. Suntem toţi o familie. Eu am fost muncitor şi când am simţit că fiul meu nu înţelege muncitorii, l-am băgat în fabrică la 14 ani şi a muncit până a ajuns student. A venit la mine şi mi-a zis: „Tată, ştii ce deştepţi sunt unii muncitori”, iar eu i-am explicat că ei nu au avut posibilitatea să înveţe. Cum şi eu puteam să rămân un foarte bun muncitor, am câştigat de trei ori cel mai bun strungar pe ţară, dar puteam rămâne cel mai bun strungar. Am vrut mai mult.
R.S.: În tinerii din Craiova aveţi încredere prin faptul că îi sprijiniţi să vină la dumneavoastră în fabrică?
C.P.: Am o foarte mare încredere, nu atât în pregătirea lor, ci în seriozitatea lor. Poate că facultăţile au mai degenerat puţin, în loc să le dea nişte proiecte aplicate, le dau titluri teoretice de masterat sau de licenţă, care au mai fost de 100 de ori. Pregătesc o generaţie a anilor până în 30 de ani şi voi angaja în continuare.
F.D.: Dacă ar veni un absolvent de facultate pe domeniu să se angajeze, care ar fi criteriile?
C.P.: Primul criteriu – îl întreb ce limbă străină ştie. Pentru că facem 95% export. Nu trebuie să ştie perfect, dar să întreţină o conversaţie. Îl angajez, îi dau o şansă, pe parcurs văd cum se descurcă. Nu găsesc studenţi câţi am nevoie să angajez. Îi sfătuiesc să vină, să se înhame la o muncă, să înveţe şi apoi să îşi facă propria afacere. Trebuie parcurse nişte etape, ca în orice domeniu. Chiar şi la gogoşi. Munceşti întâi, înveţi să le prepari, afli cum trebuie să fie zahărul şi făina, cum se amestecă. În orice, prima dată trebuie să înveţi. Eu am fost strungar, am o experienţă, dacă m-ai fi trecut de la sapă să conduc aici, nu ştiu cât de bine ar fi fost. Trebuie să faci ucenicia.
de Florentina DECĂ şi Raluca SĂCUIANU