Tot ce vedea în jurul său era ceață. O ceață albicioasă, care parcă te îmbolnăvea cu densitatea și profunzimea sa. Se afla acum în același loc în care odată își întinsese sentimentele, clare și pure, ca un curcubeu după ploaie. Numai că timpul fusese nemilos. Dacă altădată era însoțită de un spirit uman, acum erau doar ea și niște sentimente neclare ca o apă tulbure. Globul de aur de pe cerul vieții sale risipise orice urmă a curcubeului, intensitatea luminii sale făcuse totul să fie clar. Dar totuși, de unde ceața? Vedea și simțea ceața sau era soare? Nu știa ce simte, dar știa că era ea. Sau poate nu. O simțire sumbră îi amorțea inima și îi afecta privirea. Dacă nu vedea ce trebuie? Dacă nu simțea cum trebuie? Dacă nu era singură? Dacă ceața era provocată doar în mintea ei? Prea multe întrebări cu răspunsuri diferite, prea multe trăiri pentru o inimă fragilă. Poate era doar un vis urât din care avea să se trezească a doua zi mai lucidă ca niciodată. Sau poate nu.
Veronica CRUȘOVEANU