Luiza Feroiu: De ce este importantă educația primită în sânul familiei? Cum contribuie ea la dezvoltarea copilului încă de la cele mai fragede vârste?
Daniela Ignat: Familia este primul grup de suport. Acolo ne dezvoltăm. Este foarte importantă, pentru că studiile au scos la suprafață faptul că contează foarte mult mediul în care ne dezvoltăm mult mai mult decât genele noastre. Mă refer la faptul că sunt copii care au gene mai puțin bune, dar au fost crescuți în alte famili. De exemplu, copiii care au fost adoptați în faimilii în care au primit o educație bună și mediul de dezvoltare a fost benefic, iar ei s-au dezvoltat armonios. Ca o concluzie, mediul familial este extrem de important în dezvoltarea și formarea copilului ca adult.
L. F. : Din perspectiva dumneavoastră de psiholog, care ar fi responsabilitățile pe care le au părinții față de copii?
D. I. : Să le asigure nevoile de bază (hrană, un acoperiș deasupra capului, securitate, accesul la educație și cultură) și să îi urmărească îndeaproape până când aceștia devin responsabili pentru viața lor. Până atunci familia este strict răspunzătoare și datoare pentru creșterea și educația copiilor, pentru că acești copii nu au venit pe lume, pentru că au vrut ei. Au venit aduși de o mamă și de un tată. Este foarte nelalocul lui să-i strigi unui copil ceea ce se întâmplă frecvent: „Îți dau să mănânci, te hrănesc… Tu trebuie să faci lucrul ăsta, pentru că eu am făcut am făcut sacrificii pentru tine.” Este jignitor și sensibil să îi spui unui copil așa ceva, pentru că asta îți este datoria de părinte. Părinții fac sacrificii pentru că așa vor ei. Sacrificul este o alegere voluntară. Foarte mulți copii trăiesc cu sentimentul de neputință. Ei consideră că ar trebui să le întoarcă părinților tot efortul pe care aceștia l-au depus pentru ei. Efortul părinților este o datorie asumată din momentul în care au conceput un copil. Este o obligație a lor fără a pune în spatele copilului această datorie.
L. F. : Ce responsabilități credeți că ar trebui să aibă un copil față de părinți?
D. I. : Prima responsabilitate este respectul, să înțeleagă că un părinte este un om trecut prin viață, prin o grămadă de datorii, responsabilități, că este foaaarte, foarte greu să fii părinte, este o profesie, una dintre cele mai grele profesii pentru care nu se face școală. Copilul trebuie să își câștige încrederea părinților, să învețe, să fie un copil bun, un om de calitate pentru el, în primul rând. Dacă suntem oameni de calitate, suntem pentru noi și dacă putem să fim pentru noi, suntem și pentru cei din jurul nostru. Așa lumea asta ar fi foarte bună dacă toți oamenii ar fi de calitate…
„Un trai mai bun nu poate să înlocuiască părinții.”
L. F. : Cum afectează dezvoltarea unui copil absența unui părinte în viața lui?
D. I. : Sunt foarte mulți copii care au rămas singuri, fără părinții lor, pentru că au plecat în străinătate, la muncă și ei au rămas cu bunici sau cu rude, sau cu frați mai mari. Nu este o situație ușor tolerată. Am lucrat pe un proiect cu 50 de copii care au rămas fără părinți în urma plecării acestora în străinătate. Pot să spun că acești copii nu se dezvoltă armonios, pentru că trăiesc un sentiment de abandon chiar dacă ei știu că mama și tata s-au dus la muncă ca să le asigure lor un trai mai bun. Din punct de vedere afectiv, un trai mai bun nu poate să înlocuiască părinții.
L. F. : Ce se întâmplă cu copiii în cazul unui divorț? Dacă unui copil i se spune: „Dacă tu vrei să divorțez, divorțez.”?
D. I. : Divorțul este un eveniment traumatic pentru toată familia- părinți și copii deopotrivă. Este al doilea eveniment traumatic după moartea unui părinte sau a unui copil. Vestea divorțului, pentru copil este copleșitoare. Nu știu ce părinți cer părerea copiilor, pentru că ei oricum divorțează, dar este bine să le fie spus: „Tata și mama au hotărât să divorțeze. Este hotărârea noastră de adulți. Ne pare rău că facem lucrul acesta, dar chiar dacă nu mai suntem împreună, noi vom rămâne toată viața, pentru tine, mama și tatăl tău.” Pentru că nu se schimbă nimic. Chiar dacă părțile se recăsătoresc copilul acela va avea toată viața tatăl și mama care l-au conceput.
L. F. : Cum vor fi afectați copiii după acestă separare, ruptură din familie?
D. I. : După divorț (denumită etapa de doliu pentru copii), aceștia experimentează furia. Pot să fie iritabili, depresivi; depinde de fiecare copil, de forțele lui vindecătoarea, de puterea lui de a trece peste, dar în orice caz există o etapă de vindecare. Toate suferințele au niște etape de vindecare. Nu putem să ne așteptăm imediat după divorț ca copil să înțeleagă lucrurile acestea și să fie ca înainte. El experimentează: furia, negarea, dezamăgirea. Poate să treacă de o etapă și să se întoarcă în cealaltă etapă.
L. F. : Pentru copiii este mai bine ca părinții să se divorțeze sau să trăiască într-o familie în care mai sunt neînțelegeri?
D. I. : Este de preferat ca copiii să crească într-o familie monoparentală decât într-o familie disfuncțională în care ei sunt neliniștiți din cauza certurilor, scandalurilor, a relațiilor reci dintre mama și tata. Chiar dacă nu există certuri, faptul că mama și tata nu-și vorbesc, nu-și exprimă iubirea, toate aceste manifestări îl afectează pe copil- un burete care absoarbe tot.
„Violența este un comportament învățat în familie.”
L. F. : Ce consecințe are violența familială pentru un copil?
D. I. : Un copil care crește într-o familie violentă poate să devină, la rândul lui, violent, pentru că sunt niște emoții pe care le reprimă atunci și mai târziu ies la suprafață sub forma unor tulburări psihologice. La extrema cealaltă- poate să devină foarte fricos și foarte anxios.
L. F. : Dar când copilul însuși devine victima unei asemenea violențe?
D. I. : Copilul bătut este un copil care trăiește umilințe, care își reprimă furia. Noi ca oameni dacă ne dă cineva o palmă, prima reacție este de a da-o înapoi. În părinte nu poți să dai atunci când ești copil, dar s-au văzut cazuri când copiii s-au făcut mari și atunci toate emoțiile reprimate (furia) în copilărie au ieșit la suprafață în adolescență. Poate nu numai că au dat în părinții lor, dar au devenit niște bătăuși, pentru că asta au învățat.Violența este un comportament învățat în familie. Copilul bătut va face și el același lucru. Va simți nevoia imperioasă de a-și manifesta furia pe animale, pe copii, pe colegi, pe prieteni, pe soții, pe iubite…
L. F. : Unii părinții îi aplică copilului astfel de corecții pentru a avea rezultate mai bune la școală, de exemplu…
D. I. : Există, încă, această teorie cum că bataia ar fi ruptă din rai. Nu s-a dovedit că un copil care a fost bătut a ajuns un om de succes. Nu există nici un studiu că un copil care a fost bătut s-a dezvoltat emoțional. Un copil bătut este umilit, își pierde încrederea în el, suferă extraordinar de mult.
L. F. : Cum vedeți cazurile în care copiii sunt motivați material pentru a face ceva?
D. I. : Părinții ar trebui să țină cont că nu pot să se țină tot timpul de promisiuni, să cumpere copilului ceea ce-și dorește el. Copilul învață acest comportament (să fie recompensat tot timpul), dar se va întâlni în viață cu situații în care nu va mai fi recompensat. Va suferi foarte mult, pentru că este învățat să funcționeze pe recompense.
„Nu pot copiii să greșească atât cât pot părinții să ierte.”
L. F. : Copiii ajung uneori să le ascundă părinților aspecte importante din viața lor din cauza fricii, a rușinii pe care o resimt…
D. I. : Da, pentru că frica, rușinea le-a fost cultivată. Cum vrei să fie un copil, cum să se comporte dacă l-ai crescut în frică, în rușine. Cuvântul rușine ne marchează pe toți toată viața. Ar trebui să nu fie folosit. Să nu le spune copiilor sub nici o formă e rușine să faci aia, să-ți fie rușine, m-am simțit rușinat că ai făcut asta.
L. F. : Părintele ar mai putea îndrepta această situație? L-ar mai putea apropia de el, pe copil?
D. I. : Nu știu cum ar mai putea mai târziu să schimbe modul acesta de relaționare într-unul benefic pentru ambele părți. Un copil apropiat de păinte îi face bine și părintelui. Părintele trebuie să știe primul ce face copilul și să-l înțeleagă, și să-l ierte. Există o vorbă: „Nu pot copiii să greșească cât pot părinții să ierte.” Dacă părintele nu te iartă, altcineva nu te va ierta și nu te va înțelege. În sufletul copilului este o parte din părintele lui, în sângele lui este o parte din sângele părintelui lui.
„Părintele nu trebuie să fie ca o plasă de păianjen.”
L. F. : Spre exemplu, părintele este prea sufocant, strict cu copilul care a ajuns la adolescență, care este deja un tânăr în toată firea…
D. I. : Unii părinți nu înțeleg că… sau nu văd că copilul lor a crescut, că nu mai este un copil, că ar cam dori să descopere lumea aceasta singur, să o vadă prin ochii lui, ci nu prin ochii părintelui, pentru că lumea părintelui s-a schimbat, nu mai este la fel ca lumea copilului lui. Trăiesc într-o lume și într-un context economic, social diferit. Cred că părinții ar trebui să înțeleagă că băieții și fetele, după caz, au nevoie să li se dea un vot de încredere. Atunci când investești cu încredere un copil, se gândește de două ori înainte de a face o greșeală. Părintele ar fi bine să înțeleagă că copiii lor au nevoie să fie investiți cu încredere (ca ei la rândul lor să investească pe alții cu încredere), să fie lăudați când fac un lucru bun, iar când greșesc, înainte de a-i certa, să fie lăudați întâi: „Eu știu că ești un băiat bun sau o fată bună, dar uite unde cred că ai greșit…”
L. F. : Dacă părintele este prea cicălitor?
D. I. : Copilul fuge. Spunându-i mereu aceleași lucruri îi intră pe o ureche și îi iese pe cealaltă. Copilul fuge în mediul de prieteni, fetele se atașează de băieți (poate un atașament nefiresc pentru vârsta lor), băieții se atașează de alte comportamente neadecvate. Oricum ei pot să facă lucrurile acestea, pentru că e vorba de teribilismul vârstei. Dar un părinte prezent nu înseamnă un părinte cicălitor, pentru că-l alungi din preajma ta și-l trimiți să facă tocmai ceea ce-i spui să nu facă. Nu este un mod de relaționare bun.
L. F. : Este bine ca părintele să-i ofere copilului mai mult spațiu sau să fie permanent în preajma lui?
D. I. : Părintele nu trebuie să fie ca o plasă de păianjen. El trebuie să fie ca un elicopter, să survoleze deasupra copilului de la depărtare, să-i respecte granițele și intimitatea, nu să-l agreseze. Este de preferat părintele elicopter, având grijă să nu i se întâmple ceva rău copilului și atunci când i se întâmplă el, să fie primul care coboară către copil și îi întinde mâna sau umărul pentru a-l înțelege, a-l liniști. Părintele este primul. De la altcineva nici nu trebuie să avem pretenție.
L. F. : Părintele să fie cel mai bun prieten al copilului sau să fie întruchiparea seriozității 100%?
D. I. : Cu copilul nu poți să fii chiar prieten, pentru că copilul este speculant. S-a văzut că din relațiile acestea mai mult de apropiere, de înțelegere a vârstei copilului a ieșit o relație de echilibru. Copiii trebuie să știe că oricât de prieteni ar fi cu părinții, totuși mama și tata sunt mama și tata. Este de preferat o relație din aceasta de apropiere fără a-i invada spațiul (copilului).. Este benefic pentru ambele părți. Depinde de foarte mulți factori: de timpul părintelui, de cât poate el să investească în a asculta de exemplu, un heavy metal. Poți s-o faci pentru copilul tău, poți să citești, să te informezi de ce copilul vrea să-și facă tatuaj, de ce vrea să-și pună cercei, un piercing, de ce poartă o anumită vestimentație, de ce îi place foarte mult să stea cu prietenii la o terasă… Asta înseamnă să ai un grad de înțelegere și empatie cu această generație de tineri.
L. F. : Ce aduce o situație în care unul dintre părinți nu este de acord cu decizia, părerea celuilalt în ceea ce privește viața copilului?
D. I. : Inconsecvența în educație duce tot la un dezechilibru. Dacă tata te ceartă, mama te împacă, dacă mama îți dă voie să te vopsești albastru la păr și tata nu-ți dă voie, dacă tata vrea să te duci la nu știu ce școală și mama- nu; dacă lucrurile astea sunt spuse în fața copilului, nu este înregulă. Ar fi bine ca părinții să se pună de acord separat de copii și să negocieze, să ajungă la un compromis. Ceea ce au stabilit împreună de comun acord să-i fie comunicat copilului, nu în fața lui trebuie făcut lucrul ăsta.
Luiza FEROIU