„mutantul se dezlănțuie”
Alexandru-Ioan Enache, student la Jurnalism, anul II, un scriitor în devenire. Se străduiește să fie o persoană activă. Provocările fac parte din viața lui și se bucură de orice lucru în parte, însă să ne vorbească puțin despre personalitatea și evoluția lui.
Alex Enache: Care sunt pasiunile tale și ce te motivează să-ți continui activitățile?
Al. I. E.: Să le luăm pe rând, îmi place mult să râd și să glumesc, să interacționez cu ceilalți cât mai mult, deși nu am posibilitatea tot timpul să ies și sunt cam izolat fizic de lume, dar eu tot încerc să interacționez pentru că mă face să mă simt bine că pot fi într-un grup social, fie pe net, fie că vorbim la telefon. Îmi mai place să scriu aforisme, compun poezii și să fac diverse analize pe baza diferitelor subiecte, mă mai prostesc, râd, să citesc cărți, aproape tot ce face un om normal. Chiar dacă stau prost la capitolul relaționare și nu am legături cu mai nimeni, dând de multe ori din groapă în altă groapă, reușesc să găsesc forța interioară necesară, poate numai de Dumnezeu știută, și să merg mai departe mereu.
Alex Enache: Ce te deranjează?
Al. I. E.: În general, sunt calm, nu mă supăr repede sau, dacă mă supăr cumva, nu țin la supărare. Mă enervează cel mai mult atunci când nu reușesc să fac tot ce îmi propun, simțindu-mă de multe ori prostănac, incapabil în a-mi depăși neputințele. Singurul fapt ce mă deranjează la oameni este că etichetează cu mult înainte de a arăta de ce ești în stare să faci și nu sunt serioși.
Alex Enache: Ce amintiri plăcute? neplăcute ai?
Al. I. E.: Cele mai neplăcute amintiri au fost certurile din casă, divorțul părinților și fazele unor persoane care nu erau de acord să continui mersul la școală și nici a mă integra cât mai mult în societate, deoarece credeau că nu voi face față, temându-se efectiv de mine, că prezentam o provocare și un caz cu care nu se mai confruntaseră până atunci. Nu înțelegeam de ce, dar cu timpul am înțeles și am trecut mai departe.
Acum să nu crezi că am numai amintiri neplăcute (râde). Pot să îți spun o amintire faină și totodată ușor hazlie. Când eram copil și eram cu fratele meu, mie îmi plăcea să-l învăț să facă prostii, că eu nu puteam. De exemplu, când îl învățam să bage în priză un ștecher de la un electrocasnic, un TV, mai târziu computerul… sau să umble cu un cuțit să taie pâine sau altceva, iar pe urmă când se afla fapta sus la căpetenii către cartierul general, plus cine-l învăța pe bietul copchil așa ceva, pam-pam, mai apărea câte o chelfăneală, mamă-mamă, vorba lui Nică. Auuuci!!! (râde)
Alex Enache: Care consideri că a fost/au fost cea mai mare/cele mai mari greșeală/greșeli din viața ta?
Al. I. E: Sincer să fiu, e greu de spus, că noi toți suntem destinați imperfecțiunii și greșim în orice moment, fie că am vrea sau nu. Însă ca să îmi răspund la întrebare, voi da un răspuns cât mai concret. Sigur, greșeli au fost, să nu credeți acum că sunt nu știu ce sfințișor (mă amuz) că vaaai, Doamne, am un handicap… fals! Recunosc, greșelile mele cele mai mari au fost că nu am avut niciodată încredere în mine, am renunțat temporar la gimnastică în favoarea unor cărți bune de citit sau a unor filme de vizionat. Am greșit și greșesc în continuare pentru că mă las fraierit de alții care nu merită, iar eu din dorința de a realiza ceva, mă las călcat în picioare și nu știu să mă impun. M-am gândit la asta mult, aproape în fiecare seara, înainte de culcare, reflectez asupra tuturor întâmplărilor la care am luat parte în ziua respectivă, apoi la cele din trecut, până adorm, făcând radiografia sistemului meu valoric de referință la care mă raportez. De regretat, hmm, unele poate le regret, de exemplu regret cazurile când puteam da dovadă de mai multă bunătate și iubire față de cei care într-adevăr meritau; puteam lupta mai mult pentru mine, deși nu știu cât aș fi fost satisfăcut pe măsura efortului direcționat poate către ținte false; regret că de multe ori mă las pradă angoaselor mele cotidiene care, aparent, îmi provoacă o iluzie a unor scenarii existențiale cam apocaliptice (ușor gânditor), Însă imediat mă gândesc că alții o duc mai rău și că pot rezista, pot găsi soluții de fiecare dată, trebuie doar să vreau cu adevărat și să cred în Dumnezeu care mijlocește la ajutorul meu.
Alex Enache: Cum ai hotărât să vii la Jurnalism?
Al. I. E.: În școala generală și în liceu nu prea știam ce vreau să fac cu viața mea, adică știam că trebuie să mă axez pe ceva, dar nimic concret, mergeam la întâmplare, chiar dacă eram un elev ok. Adevărul este că voiam să fac multe și nimic, am încercat multe, participând la nenumărate olimpiade și concursuri, de la fizică și anatomie, până la religie. Deși eram la profil științe sociale în liceu, damblagiul de mine visa la cai verzi pe pereți (mă amuz), gen inginer în robotică, cercetător în istorie, doctor în genetica umană. Îmi aduc aminte, după ce îmi terminam datoriile de elev pentru ziua curentă, ajunsesem să citesc singur în particular noțiuni de programare și alte lucruri de profil real, chiar dacă știam că mâinile nu mă ajută la calcule și mi-ar fi fost aproape imposibil să pun în practică cu creionul, eu tot nu renunțam așa ușor. Cu timpul m-am mai domolit, a venit bacul și apoi după bac a urmat inevitabila alegere a unei facultăți pentru a continua ciclul formării mele. Când am făcut înscrierea la facultate, tot așa, am mai șovăit puțin, îmi făceau curte în cap relațiile internaționale cu o carieră în diplomație, apoi asistența socială, comunicare… și în final am ales jurnalismul. De ce? Simplu, atuul suprem al jurnalismului este faptul că e larg, poți să te învârți în jurul multor domenii și să scrii, lucru care cred că mi s-ar potrivi meseria de jurnalist, pentru că îmi place să scriu, să aflu noutăți și să știu problemele oamenilor, ca să încerc să îi ajut într-un fel. În presa scrisă o să vreau să lucrez de acum înainte, asta cred că mi se potrivește, este ușor, pot lucra de acasă. Iar cu timpul, dacă se ivesc diverse oportunități, pot să fac ușor tranziția de la un domeniu la altul.
Alex Enache: După un an la Jurnalism, consideri că te-ai schimbat? În ce mod?
Al. I. E.: Da, m-am mai schimbat oarecum spre mai bine. Mai ales, pe partea de relaționare cu oamenii, încerc pe cât de mult pot să ies din carapace. Nicicând nu am fost bun la comunicare și relaționare, dar acum parcă sunt dispus să încerc mai mult. Încerc să mă dezvolt pe cât pot de mult, să ies din cercul meu unde mă simt comod și să caut mai mult, vorba lui John Stuart Mill: „decât un porc mulțumit, mai bine un Socrate nemulțumit”.
Alex Enache: Ce planuri ai de viitor?
Al. I. E.: Interesantă întrebare. Nu am o agendă fixă. Încă nu m-am decis ce să fac cu viața mea. Oricum sunt două șanse, ori tragi cu capul și reușești ceva să faci cu viața ta, ori rămâi aurolacul aurolacilor și stai ca boul la mila statului. De mic am vrut la școală, tot timpul am dorit să fac ceva bun cu viața mea, dar la fel de bine oscilam între mai multe obiective, unele poate ireale, probabil din dorința de a mă autodepăși sau din teama de a nu rămâne pe dinafară, să nu pot fi bun de nimic și atunci din instinctul de autoapărare, de asigurare a unei precauții ipotetice, chiar dacă e o iluzie de siguranță, pot apărea așa zisele dorinți imposibile. Cert este că îmi propun să termin facultatea, să îmi iau licența, să scriu articole de presă și să public cărți, să mă angajez, să învăț și mai mult lucrul cu programele de la Adobe și Corel… eventual să îmi înființez propria mea editură. Pe viitor aș vrea să sar cu parașuta, să călătoresc mai mult… în definitiv, să fiu cât mai împlinit prin forțe proprii în toate planurile.
Alex Enache:Te influențează cineva în viață? Cine? De ce?
Al. I. E.: Sincer, mă las influențabil destul de des de către persoane nocive, deoarece, cum am mai spus, nu am încredere în mine. Totuși, am parte și de persoane care m-au influențat în bine și pe care le consider mult mai dezvoltate intelectual ca mine, adică au un nivel de cultură foarte ridicat. Mă influențează prietenii, dar poate nu îmi dau seama uneori. Cel mai mult mă influențează mama, care a fost tot timpul mai aproape de mine, mă influențează, de asemenea, persoanele apropiate care au o experiență de viață și îmi arată unde greșesc. Motivul este pentru că îmi vor binele și, precum credeau grecii în mai multe tipuri de iubire, din iubirea frățească de a ne ajuta unii pe alții.
Alex Enache: De la cine consideri că ai învățat cele mai multe lucruri?
Al. I. E: De la mama mea în primul rând, apoi de la profesori, persoane apropiate și prieteni. De exemplu, la facultate, cea care mi-a trezit interesul pentru programele de la Adobe a fost Xenia Negrea, profesoară la UCV – secția Jurnalism. Alte persoane de la care am învățat multe au fost, Chirea Viorel, referent artistic și doctor în arta sacră, Alex Amarfei, chiar dacă e doctor la origine, în realitate e un guru al culturii, prietenii Bogdan Imurluc, Nistor Mihai și Rareș Dobrescu, el m-a învățat să lucrez în Coreldraw, părintele Iusti, părintele Coman Alexandru, Gheorghe Stroia, membru ARA, puștiu, adică Claudiu Viorel, așa îmi place să-i spun, că mă înțeleg bine cu el și mă simt aproape de el… și mulți alții, poate chiar și tatăl meu biologic pentru dorința de a munci, plus ceva încăpățânare și nerenunțare din prima, fie că ținta ar fi bună sau nu. Tuturor le mulțumesc că au contribuit la formarea mea ca om, ca individ în societate!
Alex Enache: Mai ai ceva de adăugat?
Al. I. E: Nu, nu aș mai avea nimic de adăugat. Vă mulțumesc pentru răbdarea și cordialitatea acordată!
