O gură de viață, într-o sticlă mică de suc

A fost o experiență apăsătoare. Vara anului 2018, o vară dată pe foc, și la propriu și la figurat.

Mă descurcam cum puteam în perioada liceului. Pe atunci, în portofel îmi atârnau fix 150 de lei, bani din bursă. Când mă semnam pe foaia de ridicare a banilor, parcă era sărbătoare. După ore, am plecat singură spre mall.

Parcă o și aud pe biata mea bunică la telefon: „Vino direct acasă, nu te duce la ora asta pe drum, că e prea cald!”. Nu am ascultat. Abia așteptasem recompensa din urma notelor bune, pentru care, ce-i drept, m-am chinuit. Îmi doream din suflet o pereche de încălţări și știu cum am petrecut 3 ore în mall, dintr-un magazin în altul, analizând toate prețurile. Îmi păreau foarte scumpi, însă chiar și așa, am ales o pereche grosolană, vișinie, de firmă. Nu era strălucită, dar mă gândeam că era la modă și o s-o remarce cineva. Copiii cu părinți cu bani apăruseră de mult cu genul ăla de adidași la școală. Eu i-am luat când am putut.

M-am urcat în E1, înapoi spre casă, cu gândul că în următoarea zi îi voi purta. Țin minte că era ora trei și ceva, după amiaza, și parcă soarele coborâse pe pământ. În autobuz mirosea a sudoare, a mâncare și a naftalină. Îmi aduc aminte căldura și zona Bacriz din apropierea gării, iar apoi, negură totală.

Deschid ochii și mă regăsesc întinsă pe scaunele destinate oamenilor cu handicap, îmi ridic privirea și văd în jurul meu mulțimea care mă privea. Leșinasem. Un domn îmi ținea mâna pe frunte și repeta continuu: „Domnișoară, domnișoară..”. Am început să plâng. La un metru de mine, era o bătrânică cu mâini triste și muncite, parcă le văd și acum în fața ochilor. Flutura în aer o sticlă mică de suc, care avea în ea, nu suc, ci apă rece.  Am băut o gură aproape inconștiență, când cineva mi-a dus sticla forțat la buze. Nu m-am împotrivit, aveam așa mare nevoie.

Un domn slăbuț, de 50 și ceva, spre 60 de ani, și-a adunat toate puterile și m-a coborât, la propriu, din autobuz, pe propriile sale brațe. Stăteam atunci, pe băncuța din stația de autobuz a gării, cu lacrimi în ochi și cu senzația de furinicături ce-mi pornea din tălpi până sus la genunchi.

„Mă tată, sună pe cineva, eu am tren în zece minute, că stăteam aci până îți reveneai!”, îmi spunea domnul îngrijorat. Un biet om la care mă mai gândesc uneori și mă înduioșez.

Cu mâinile tremurânde am întins telefonul unei mame din stație, care era cu fetița sa: „Sunați-l, vă rog, pe Radu!”, i-am spus.

Îmi amintesc vag cum doamna îi explica întâmplarea la telefon, prietenului meu. În 10 minute a apărut în stația de autobuz, Radu, cu un Ford vechi, mașina tatălui său. Îl văd cu mâinile pline de glet sau var, ce-o fi fost, ceva alb, în contrast cu tonul său măsliniu. Știu că în perioada aceea își ajuta familia la renovarea apartamentului. I-a mulțumit doamnei pentru apel, m-a ajutat să mă așez în dreapta și a început să îmi pună întrebări. Nu eram în stare să îi spun nimic. Doar am așteptat să ajung acasă, gândindu-mă dacă să îi spun bunicii nefăcuta mea.

Am găsit prilejul de a vorbi despre asta, acum, pentru că am momente când încă mă mai gândesc acolo. Îmi amintesc de domnul îngrijorat care a stat cu mine în stație până i-a venit trenul. De bătrânica ce și-a împărțit apa cu mine, cu gândul că-mi face un bine, chiar dacă poate ea avea nevoie mai mult, pe căldura cea mare. Doamna din stație care, cu o mâna ținea telefonul la ureche, iar cu cealaltă își ținea fiica de mână, să o ferească de mașini. Chiar și Radu care și-a lăsat treaba și a venit în grabă, fără să îi pese că arăta ca un muncitor în construcții. Sunt recunoscătoare că Dumnezeu mi-a scos în cale acești oameni, în ziua aia.

A doua zi la liceu, nu mi-a remarcat nimeni perechea cea nouă de încălţări.

Sursa foto: Reddit

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.