Ionuț Daniel Papa este absolvent al Facultății de Psihologie din București și pasionat de aventuri montane.
I-am răpit câteva clipe și mi-a răspuns la micile curiozități despre pasiunea care pare riscantă pentru unii din noi, chiar dacă într-un colțișor al sufletului păstrăm dorinţa de aventură.
Ștefania Duțu: Cum ai trecut de la Psihologie la cățărat?
Ionuț Papa: A fost o tranziție neașteptată. În primul an de facultate, datorită unei colege de grupă, am ajuns prima dată pe munte, altfel decât cu schiuri în picioare. Plănuisem să mergem la munte toată grupa în vacanța de vară, dar cum se întâmplă uneori, din x și y motive, nimeni nu a mai vrut. În afară de mine, care deși nu mai fusesem pe munte, am decis că voi merge singur. Așa am și făcut, iar pentru prima dată cu rucsacul în spate am urcat pe Vf. Moldoveanu, care este cel mai înalt de la noi. A fost destul de dificil, o experiență plină de adrenalină și mi-am dat seama că de asta aveam nevoie, de aventură.
Am început să mă învârt prin cercuri de oameni ai muntelui și așa am descoperit cățăratul, un sport în care adrenalina e la cote maxime. Am început întâi în sălile indoor, la pereți artificiali, iar apoi am trecut la stâncă. Pentru mine Psihologia și cățăratul se îmbină perfect, pentru că ajung să mă studiez pe mine în cele mai dificile momente, când ești la 15-20 de metri de sol.
Am mers mai departe și cu pasiunea mersului pe munte și m-am înscris la o școală de ghizi pentru a aprofunda și a descoperi ce înseamnă cu adevărat să mergi pe munte. Așa am reușit la final de 2019 să devin ghid montan acreditat și să pot să-i ajut pe alții să descopere locurile pe care eu le-am descoperit. Îmi place în egală măsură și cățăratul și mersul pe munte. Alături de turiști este și mai plăcut, pentru că observi bucuria reușitei lor, știind că și tu ai contribuit la această bucurie.
Ș. D.:Cum a fost prima cățărare?
I. P.: Prima cățărare adevărată a fost când am mers la stâncă. A fost o experiență amestecată cu bucurie și teamă. A fost și momentul de conștientizare în care am știut că vreau să fac mai mult din asta.
Mă cățărasem mult în sălile din București, însă nu se compara experiența. Sălile sunt amenajate, ai saltele, iar căzăturile sunt sigure, dacă știi cum să cazi, altfel îți mai poți da singur câte un genunchi, un cot peste față (râde). Ai culori, traseele sunt pe culori și știi deja de jos mișcările. La stâncă totul se schimbă, ai o singură culoare, cenușiul, iar mișcările ți le faci tu. Altul poate face o mișcare pe care tu nu o poți face, dacă este mai scund sau mai puțin flexibil și atunci te adaptezi. Adrenalina e la maxim pentru că aici, dacă ai căzut, nu mai există saltele și îți pui viața în mâinile partenerului de cățărat cu credinţa că știe ce să facă dacă o să cazi. La această primă întâlnire a mea cu stânca, după ce am cățărat peretele, la coborâre tremuram și toți mușchii mă dureau. Îi turasem la maxim. Dar am fost super încântat când m-am uitat la rută și am văzut ce reușisem să fac. Îmi doream mai mult din momentul ăla.
Ș. D.: Cu ce gânduri îți începi fiecare cățărare?
I. P.: Care e următoarea mișcare. Cu gândul ăsta încep. Sigur că vreau să ajung la finalul rutei, la top, în termenii noștri, însă odată ce intri pe traseu, gândul tău este mereu care este următoarea mișcare, unde așezi mâna, piciorul, până ajungi la top sau cazi încercând. Trebuie să ai mereu o hartă mentală a ceea ce cațeri. Sunt mișcări în care prizele pe care tu stai sunt cât unghia de mici. Dacă nu știi următoarea mișcare, o să irosești energie și o să cazi. E ca un dans pe verticală. Nu stai să te gândești ce trebuia să faci acolo. Trebuie să știi deja. Dacă ai uitat o mișcare, te costă energie și secunde, iar 5 secunde sunt o eternitate când stai pe prize aproape inexistente. Este un sport plin de intensitate în gânduri, dacă le dai frâu liber. Gândul că o să cazi este principalul, iar apoi pot să mai apară derivate cum că poate se rupe vreo buclă, coardă, partenerul nu e atent, că poate e vreo creatură în gaura aia în care tu trebuie să ții mâna. Aceste gânduri te blochează și te duc la plafonare. Deși fizic ești capabil de mai mult, mentalul nu te lasă. De aceea controlul este foarte important și pentru mine se îmbină ideal cu Psihologia. Dacă am vreun gând pe care nu-l pot controla, îl analizez și îi caut cauza ca apoi să mă pot încuraja și motiva. Să-mi arăt că, de fapt, nu este nicio problemă, iar când pornesc pe traseu și în timpul lui știu doar atât: stângul aici, dreapta acolo, balans, dreptul acolo.
Ș. D.: Ce munți ai atins cu pasul până acum?
I. P.: Încă nu mulți. Până acum doar la noi în țară. O bună parte din cei peste 2000 m și câțiva mai ușori de 1000+ m. Am fost foarte mult în Carpații Meridionali și o mică parte din Orientali. Îmi petrec mai mult timp în zona Munților Mehedinți și Cerna unde merg cu grupuri de turiști ca ghid montan. Mai am multe vârfuri de explorat și nu numai aici in țară. Plănuiesc ca pe viitor să am expediții și pe vârfuri înalte, de 6000-8000 de metri altitudine.
Ș. D.: Ai încercat să participi la concursuri? Care ar fi acelea?
I. P.: Începând cu anul acesta plănuiesc să pășesc și în lumea competițiilor. Pentru început vor fi competiții de bouldering prin țară. Bouldering-ul presupune tot cățărare, dar fără echipament. Aici înălțimile sunt mici, 4-6 metri, iar căderea este sigură, pe saltele. Este o latură a cățărării sportive pe care o stăpânesc mai precis, fiindcă la început în sălile din București asta făceam. Până să-mi găsesc un partener cu care să cațăr cu coardă și echipament.
Ș. D.: Care este teama ta în acest sport?
I. P.: Să mă accidentez și să nu mai pot să cațăr. Dar astea sunt temeri care apar acum, când stau relaxat. Atunci când mă cațăr, blochez aceste gânduri pentru a avea un maxim de performanță. Îmi era teamă de căzături, iar când am realizat asta și faptul că mă plafonează, am înfruntat asta prin căzături voluntare. Atunci când cazi (că se întâmplă și îți alunecă un picior), nici nu apuci să îți dai seama ce s-a întâmplat. Când o faci voluntar și trebuie să te sabotezi și să te arunci 5-6 metri în gol, mintea o ia razna. Te gândești că nu e un nod făcut bine, că se rupe ceva, că te lovești. Apoi îți dai drumul și vezi că nimic nu s-a întâmplat. Și o faci iar și iar și iar până devine un fel de plăcere nebună. Acum nu mai am această teamă pe traseu. Dacă se întâmplă să cad, râd, mă scutur și o iau de unde am rămas.
Ș. D.: În ce constă un echipament pentru cățărare?
I. P.: Echipamentul de cățărare sportivă nu e foarte complex, comparativ cu cel de cățărare tradițională (sunt mai multe ramuri de cățărare, nu intru în detalii). În mare, ai nevoie neapărat de papuci de cățărat, niște încălțări speciale cu talpa netedă, de cauciuc pentru aderență maximă. Papucii trebuie să vină ca o șosetă pentru maxim de performanță. Pe stradă port 43, la papucii de cățărat port 39. Este un sport dureros. Apoi ai nevoie de o coardă, bucle cu care te legi de perete și un dispozitiv de siguranță care să-ți blocheze coarda în caz de cădere. Și de un partener bun. Când ești suspendat în aer, partenerului îi încredințezi viața. Acum este mai ușor cu dispozitivele autoblocante care te salvează și ele în caz că partenerul „uită”. Dar la începuturi, multe accidente aveau loc din lipsa comunicării și a partenerilor nepregătiți.
Ș. D.: Care sunt destinațiile bifate pe hartă în viitor?
I. P.: Pe termen scurt, munții din Bulgaria pentru drumeții, festivalul de cățărat Drill&Chill din Bosnia. Pe termen lung, K2 din Pakistan.
Ș. D.: Cum i-ai încuraja pe oameni să practice acest sport?
I. P.: Îi încurajez să practice acest sport cu instructor, la început, pentru a le fi mai ușor să-l descopere și să se dezvolte corect. De asemenea, prudent. Cățărarea este un sport periculos, chiar dacă s-au dezvoltat echipamentele, greșeala umană rămâne în continuare. Însă practicat cu atenție deosebită, răbdare și calm este un sport care te dezvoltă mental enorm, apreciezi altfel riscurile, iei deciziile mai bune și te cunosti mai mult în viața de zi cu zi. Iar bonus, pe traseele înalte de 30-40 de metri ai cele mai frumoase priveliști și bucuria este enormă. Își face loc printre adrenalină.
Aceasta este povestea unui student la Psihologie care nu a dat la o parte pasiunea sa. Nu putem decât să îi ținem pumnii lui Ionuț, să urce pe culmi cât mai înalte și să îi inspire pe tinerii pasionați să nu renunțe la visurile lor, oricât de grele și imposibile ar părea.