La rockcolinde

Colinde, colinde… E vremea colindelor! Sunt versuri păstrate parcă cu sfințenie undeva acolo, în subsidiarul memoriei involuntare, dar care ies la lumină în prejma Crăciunului. Dornică să intru în acest dans magic al tradițiilor de Crăciun mi-am rezervat din timp un bilet la spectacolul  ,,Rockcolinda”. Să nu vă imaginați că  știam  ceva despre concert înainte de începere. Chiar nu știam! Nu știam cine va cânta, la ce instrumente. Îmi plac provocările! Am intrat în sala de spectacol și am privit cu mirare mulțimea pestriță de oameni. Doamne îmbrăcate diferit, unele purtând rochii elegante, roșii sau verzi, altele blugi, privesc spre scenă. Domnii le țin isonul și la vestimentație și la atitudine. Toți așteaptă, dar în același timp admiră decorul. În prim-plan se află un șemineu alb, cu un foc ce arde mocnit, mărginit de două coloane romane de aceeași culoare. Un scaun mare și roșu vine să troneze în fața șemineului împodobit cu  o ghirlandă din crengi de brad,  cu  fundițe roșii și luminițe multicolore. Deasupra stă așezată la rang de cinste o cunună de brad, cu aceleași fundițe roșii și luminițe ca și ghirlanda de pe șemineu. Momentul de admirație  a fost deodată alungat de apariția pe scenă a doi interpreți. Unul mai înalt și mai bine făcut, cu un păr lung și negru prins într-o coadă – violoncelistul Adrian Naidin,  și altul mai slăbuț, cu un corp atletic, cu părul mediu și grizonant. Este, din spusele violoncelistului, Ionuț Micu John, toboșarul trupei Compact. Zărindu-i îmbrăcați oarecum atipic față de cum mă așteptam, cu blugi și cu vestă de motociclist,  mi-am zis că va fi ceva nemaivăzut. Violoncelul a început să răsune sub mișcarea sigură a mâinilor lui Adrian Naidin, când,  deodată vocea baritonală a aceluiași Adrian și tobele lui John au alungat tăcerea, dar și așteptarea.  Este Colinda ușii, culeasă din satului Mărișel, după cum aveam să aflu chiar de la  interpret. Au urmat și alte colinde: Leru-i ler, Daliana, Ziurel de ziuă, Pe drumul Dunării. De multe ori publicul  a cântat  împreună cu solistul. Momentele muzicale au fost presărate cu mici pastile de cultură. Adrian ne-a explicat diferențele dintre dialecte și graiuri, dar și etimologia cuvântului  Daliana care este, de fapt, numele zeiței care țese soarta. A încercat să sublinieze că la noi există graiuri, nu dialecte, că doina se cântă în singurătate, pe când colinda, în grup. Pe ici pe colo dă impresia că  dialogheză  cu publicul. Face tot felul de observații. Dacă ești atent afli că în multe  colinde românești, apare floarea, ca  motiv central: „În colinde apare și trandafirul, și mărgăritarul,  deși Crăciunul se sărbătorește iarna”.  

Clipele au trecut și concertul a ajuns la sfârșit. Bărbați și femei, tineri și bătrâni aplaudă  cu putere, aclamă: ,, Bravo! Bravo! Bis! Bis! ” . Cei doi artiști se înclină, dar nimeni nu se oprește. Mai auzi câte unul:,, Mă dor palmele de atâta aplaudat! ” . Nerezistând publicului entuziast, cei doi și-au reluat pozițiile pe scaune, unul la violoncel, iar celălalt la baterii. Adrian reușește să ne amuze povestind o întâmplare la care a participat ca artist. Invitat la o petrecere, la ora 5, după mai multe promisiuni că va cânta peste o oră, și peste o altă oră, a reușit să intre în scenă după cinci ore de așteptare, după ce scaunul reușise să „ia forma corpului” și după ce la petrecere mai rămăseseră doi-trei invitați „dintre care eu eram unul”. Cu o figură jovială ne promite că ne va cânta cele 20 de piese din cele 50 rămase. Spectatorii râd și așteaptă. Îi provoacă să recunoască melodia, dar n-aveai cum să n-o recunoști. Când a început: ,, Bucovină, plai cu flori, spectatorii au intrat în jocul solistului și au cântat până la ultimul cuvânt în tandem cu el. Să nu-l uităm nici pe John! El cu tobele lui a reușit să redea în ritmul muzicii acea bătălie dintre speranță și disperare, dintre lumină și întuneric, dintre viață și moarte. Aci atinge ușor toba, te liniștește , dincolo lovește cu atâta putere! Parcă o furtună, un  cutremur s-au  ivit din senin. Dar, insesizabil, zgomotul puternic este înlocuit de o muzică lină ce-ți picură în suflet liniște și  împăcare.   

După două-trei piese cei doi vor să se retragă. În zadar! Publicul din nou îi strigă. De data asta spectacolul este asigurat numai de John. El este cel care bate minute în șir la baterie și reușește să-i electrizeze pe cei de dincolo de scenă. În cele din urmă microrecitalul se încheie. Aplauzele și aclamațiile curg cu intensitate. Toți  își lovesc palmele minute în șir. După câteva înclinări și mulțumiri cei doi se retrag. Așa și spectatorii. Aceștia își așteaptă cu răbdare rândul să iasă. Auzi: ,, Ce minunat a fost! ”, ,,Nu mă așteptam să văd și să aud așa ceva!”, ,,  Fabulos! “. 

Fețele zâmbitoare se afundă în glugile și-n fularele groase. Omul iese în bătaia vântului și a frigului. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *