Percepţia generală a profesiei de jurnalist pendulează între o supraexpunere glamuroasă şi anatemizare din cauza decredibilizării. M-aş bucura (şi sunt sigură că şi colegii mei ar găsi utilă o astfel de discuţie) să începem să vorbim despre profesia de jurnalist nu ca despre un accident, nu în termeni de alb şi negru, ci să începem să o privim în nuanţe, ca pe orice profesie. Nici că puteam începe mica noastră cercetare cu o persoană mai potrivită. Emma Zeicescu ne-a fost alături şi ne-a oferit din timpul său, din experienţa sa cu o admirabilă generozitate. Nu ne-a tras una după ceafă, nu a epatat.
Carla Andrei: Cum au fost începuturile carierei de jurnalist?
Emma Zeicescu: Începutul a fost plin de întrebări fără răspunsuri, îmi doream să lucrez în prima linie a ştirilor, dar, evident, am avut îndoieli, frustrări, momente în care mă gândeam să abandonez. Cumva, pentru că nu am făcut-o, viaţa şi meseria m-au răsplătit, dar a fost enorm de mult de muncă. Cine îşi închipuie că sari aşa rapid peste etape şi ajungi prezentatoare TV e într-o mare eroare. Am trecut, încet, prin toate etapele vieţii de jurnalist. Am fost opt ani reporter/redactor, abia după am intrat la prezentare şi am devenit, în ani, realizator. E important sa treci prin toate aceste etape, ele şi doar ele te vor face să fii cu adevărat jurnalist. De imitaţii suntem cu toţii sătui!
C.A.: La ce nu v-aţi aşteptat ca debutant?
E.Z: Când eram în primele mele intersectări cu meseria, am lucrat o perioadă la defunctul OTV. Mergeam pe teren ca toţi ceilalţi jurnalişti şi învăţam rapid în fiecare zi. Îmi doream să fiu printre cei mai buni. Nu ştiam atunci că pentru unii colegi de breasla, sigla televiziunii era mai importantă decât omul care ţine microfonul. Am plâns de nenumărate ori când mă strigau Zero TV. Am plâns şi am învăţat, asta până când am ajuns să aflu ştirile înaintea lor. Asta a fost ambiţia mea, să plătesc aşa! Aşa că fenomenul de bullying există şi în rândul jurnaliştilor. Important este să nu pui la suflet prea tare şi să munceşti de zece ori mai tare.
C.A.: Aţi avut vreun moment în cariera dumneavoastră de până acum în care v-aţi fi dorit să fi procedat altfel? Ne puteţi povesti puţin?
E.Z: În general procedez aşa cum simt şi de cele mai multe ori intuiţia nu m-a înşelat. Aş fi schimbat la mine capacitatea de a mă panica atunci când mă loveşte un Breaking News pe care am senzaţia, în primă fază, că nu o să îl pot duce. Dar nu, în fiecare situaţie în care am fost… aş fi procedat la fel. Nu cred în regrete ulterioare, ci în concentrarea aici şi acum.
C.A.: A fost vreun subiect care v-a adus ameninţări, pierderea unor prietenii, închiderea unor uşi? Care ar fi acela?
E.Z: Nu cred că poţi să pierzi un prieten adevărat din cauza unor divergenţe de opinie. Bineînţeles că nu gândim cu toţii la fel, dar hai să lăsăm puterea argumentelor. În general, încerc să nu am poziţionări radicale sau inflexible, mi s-ar părea o eroare. Refuz, însă, să mă mai văd cu cei care au ajuns să fie extrem de vehemenţi în ale politicii. E şi păcat să te cerţi cu prietenii când toţi politicienii sunt la fel, nu?
C.A.: Cum vă pregătiţi pentru emisiune?
E.Z: Acum, pentru că programul s-a schimbat şi începem ziua de la 10.00 cu Perfect Imperfect, viaţa e şi mai pe repede înainte. Dimineaţa începe la 6 şi mă trezesc cu adevărat abia în maşină. E musai să îmi citesc ştirile înainte să ajung la studiu şi, mai ales, să văd care sunt noutăţile, ce întrebări aş vrea să adresez invitaţilor. Mă relaxez abia când intru în direct, până atunci am de făcut câte ceva în fiecare minut, – live pe facebook (Perfect Imperfect), postările de dimineaţă către cei care ne citesc pe www.perfectimperfecte.ro. Nu e simplu, dar, dacă îţi place meseria asta, e absolut Perfect!
Lumea jurnaliştilor este făcută pentru spirite creative şi oameni care cred în libertate
C.A.: V-a propus cineva vreodată să redactaţi un articol în favoarea lui/ei?
E.Z: Întotdeauna se găsesc oameni care vor să fie favorizaţi. Din păcate, au greşit uşa la care să bată. Nu ofer avantaje şi nici nu pot să fiu cumpărată. Cei care mi-au urmărit evoluţia, au înţeles asta şi nu mai încearcă. Avem colaborări comerciale pe website, dar asta nu are legătură cu activitatea de la TV. Cum recunoşti un jurnalist deschis la buzunar? Uită-te la nivelul lui de trai, ce maşină conduce, unde lucrează, ce casă are şi atunci… poţi să ai anumite semne de întrebare. Sunt un om normal care a muncit mult şi a făcut sacrificii ca să trăiască decent. Cu asta nu mă joc!
C.A.: Aţi spus/făcut ceva în cariera de jurnalist de care v-a fost ruşine?
E.Z: Nu mă simt presată de niciun schelet în dulap, n-am niciun compromis la activ, deci sunt aşa cum mă şi simt – liberă! Nu zic că a fost uşor, dar a meritat. Când pun capul pe pernă, sunt tare liniştită!
C.A.: V-aţi simţit vreodată jignită de vreun intervievat?
E.Z: Nu am să le dau numele, aşa pentru că sunt o doamnă. M-am simţit jignită în nenumărate rânduri, în special de politicieni sau oameni în funcţii publice care nu au înţeles că menirea lor este să facă bine, nu să taie frunze la câini. Am darul de a pune întrebări directe şi incomode, iar asta supără. Aşa vezi, din reacţia invitatului, cât de tare respectă femeile, cât de mult îşi poate ţine nervii în frâu şi cât de superioară se crede. Uneori îţi vine să faci o nefăcută, mai ales când îi vezi cât sunt de aroganţi. Da, am fost jignită, dar am mers mai departe. Scopul meu e să aflu adevărul, pe cât pot.
C.A.: Ce dezavantaje are această meserie?
E.Z: Nu te aştepta să îţi faci o familie rapid, stai mai mult la redacţie sau pe teren. În cele mai multe cazuri, timpul este cel pe care ajungi să nu îl mai negociezi. Spre exemplu, când Perfect Imperfect începea la 18.35, la TVR1, eu îmi vedeam copilul cam o oră pe zi. Merită? Aşa, pe dimineaţă, pot să fac un echilibru mai corect între profesie şi planul personal. Lumea jurnaliştilor este făcută pentru spirite creative şi oameni care cred în libertate. E o lume tare frumoasă, aşa că şi acum văd mai multe avantaje decât dezavantaje. Şi au trecut peste mine mai bine de 17 ani de presă.
C.A.: Spuneţi-mi, vă rog, un moment în care v-aţi simţit mândră de dumneavoastră că jurnalistă.
E.Z: Nu vreau să mă laud singură, au fost momente când poate am simţit că am forţat ca adevărul să iasă la iveală, dar cele pe care nu am să le uit vreodată sunt cele care mi-au rupt sufletul. Mi-am luat „la revedere” de la doi oameni, în direct la televizor, citind ştiri despre decesul lor. A fost cumplit, a fost momentul în care, poate, am urât meseria asta. Nu te învatţă nimeni în facultate treaba asta, e normal să nu. Când te loveşte o tragedie de tip #Colectiv sau un banal accident auto, îţi dai seama cât de volatile sunt lucrurile în viaţă!
Carla Andrei
