Pasionată întru totul de artă, muzică şi tot ce înseamnă cultura în general, îşi doreşte să îi inspire pe cei din jur şi să îşi împărtăşească ideile şi sentimentele prin ceea ce pictează. Numele ei este Anca Curmeț și este elevă a Liceului de Artă “Marin Sorescu” din Craiova şi preferă să lase munca să vorbească mai mult despre ea.
Este în clasa aXI-a, studiază arhitectura din îndemnul părinților și totodată din dorința de a face un compromis. Am prestabilit o întâlnire cu ea, din curiozitatea de a afla ce făcea la Târgul de iarnă din Craiova. Anca a răspuns afirmativ întrebării mele, așa că la câteva zile distanță ne-am întâlnit. Era la târg de câteva zile, iar venirea sa pe domeniile teatrului nu erau întâmplătoare, fiind cumva de-a casei. Era la expoziția de la teatru pentru a-și expune două dintre multele tablouri pe care le-a pictat manual. Am aflat că în spatele artei sale stăteau toate momentele plăcute și neplăcute din propria-i viață: emoție, anxietate, depresie, gânduri de la 3 dimineața, tristețe, mâhnire, toate adunate pe pânză.
Am stat de vorbă cu Anca 39 de minute, timp în care am simțit emoție, timiditate și un copil care își depășește limitele, iar în același timp se exprimă prin pictură. Îmbrăcată într-un pulover roșu, cu părul blond, desprins și o linie de tuș aproape invizibilă, Anca îmi vorbește deschis și natural.
Andrada Giubega: Bună Anca, ce faci ?
Anca Curmeț: Eu sunt artistă, sunt la Liceul de Artă “Marin Sorescu”din Craiova, momentan la arhitectură, un vis trecut cumva, la îndemnul alor mei, și dorința de a face un compromis.
A.G: Și dorința ta nu ?
A.C: Nu prea. Ideea este că noi suferim. Generația noastră suferă foarte mult, atunci când vine vorba de alegerea unui plan de viitor mai ales în artă, ea fiind nesatisfăcător cotată în România. Aici există viziunea cum că arhitectura ar fi o meserie bănoasă. Ceea ce nu este chiar foarte adevărat. Este una foarte grea, în schimb una dintre cele mai căutate, în domeniul artei și cumva am încercat să compromit dorința mea, ca să-i mulțumesc pe ai mei. În ultimul timp mi-am schimbat mindset-ul și am zis că eu sunt cea mai importantă, și că ar trebui să fac ce simt și ce-mi spune inima. Ceea ce mă împlinește pe mine este pictura, fiindcă pot să-mi transmit sentimentele prin ea și pot să arăt ceva prin lucrul meu, prin munca mea.
A.G: Cum ți-ai schimbat decizia de a nu mai urma arhitectura?
A.C: Ei bine, eram foarte determinată să continui, până când m-am trezit într-o dimineață foarte tristă. Am avut o criză existențială și cumva m-am simțit foarte nefericită cu alegerea mea și automat am zis că trebuie să fac ceva în privința aceasta.
A.G: Ce vrei să faci pe viitor, vrei să rămâi în Craiova, în țară?
A.C: Nu am foarte bine definit planul acesta, știu că vreau să urmez arta, pictura. Pe lângă cele două, mai vreau să fac și design digital. Mi-am propus totuși ca până la terminarea liceului să văd ce se întâmplă în Craiova la nivel artistic, la nivel cultural, și apoi dacă merită să rămân aici.
A.G: Ai luat în calcul varianta de a merge în altă țară, de-a culege din străinătate tot ce România nu-ți poate oferi în momentul de față și mai apoi să te întorci cu toată experiența acasă ?
A.C: Unicitate, modernism și deschidere poți să ai și aici, poți să oferi aceleași lucruri, pe care ți le oferă și țările din afară. Noi ne naștem la fel, societatea este cea care ne înfrânează și ne cenzurează, în schimb cred că poți să creezi la fel ca cei din afară, însă impactul asupra societății n-o să fie același.
A.G: Știm că în România arta nu este apreciată, artiștii la fel, tu ai o viziune diferită și crezi în puterile oamenilor și în același timp ale tale.
A.C: Sunt o persoana emaptică și încerc să înțeleg Craiova, de ce e atât de închisă și de ce nu e atât de receptivă în domeniul artistic. Consider că împreună cu oamenii cu care eu mă conectez acum, simt că se poate face ceva. Nu riști, nu câștigi! Merită să încerci să aduci viziune artistică la nivelul Craiovei.
A.G: Pictezi raportandu-te la ceea ce se cere sau la ceea ce-ți face plăcere? A.C: Pictez numai ce simt eu. Din păcate piața din Craiova nu acceptă lucrurile cu încărcătură emoțională, vrea doar artă decorativă. Cu toate astea eu n-o să-mi schimb niciodată principiile artistice. O să rămân eu cu mine, cu arta mea, indiferent dacă cineva o vrea sau nu. O să caut până o să găsesc un popor care o să vadă ceva în arta mea.
A.G: Cum îți vinzi tablourile, ai un site?
A.C: În prezent pictez și lucrez digital. În viitor aș vrea să evoluez cât mai mult când vine vorba de domeniile artistice, mi-aș dori să-mi fac comenzile mele cu tablouri, cu anumite comenzi de ilustrații, dar să mă implic în proiecte atât să expun, cât și să vând și cumva să formez ochiul craioveanului în frumos, să aprecieze mult mai mult arta.
A.G: Cu ce ai ales săi îi întâmpini pe vizitatri la expoziția de la Târgul de Crăciun?
A.C: Am avut două tabluri prin care am vrut să exprim greutățile adolescentului în societatea noastră. Ale mele au fost predominante de anxietate, tristețe și neînțelegere din partea oamenilor din jurul meu. Faptul că oamenii nu mă acceptau și își doreau ceva comun, ceva care era la un nivel mult mai jos decât știam eu că le pot arăta mi-a provocat o stare de angoasă și de anxietate. Am avut o experiență la expoziţie cu niște străini care au venit prin proiectul Erasmus, cu care am discutat despre tablouri, iar unul dintre ei a făcut o poezie pe baza tabloului meu.
A.G: Ce pregătești pentru următoarea perioadă?
A.C: Ei bine, de curând mi s-a oferit o experiență faină, despre care nu pot să-ți spun mai multe, dar atunci când o să ajungă să fie definit și conturat mai mult o să-ți povestesc. Ce pot să-ți spun este că proiectul are la bază o inițiativă care nu ține cont de vârste și se numește “Să culturalizăm România”. Eu voi fi acolo și voi da niște seminare, în limba engleză, pe topicuri legate de artă “ce înseamna arta pentru tineri și importanța ei educațională”. Fără artă n-aș putea trăi! Nu poți să trăiești fără ceea ce iubești.
A.G: Cum pictezi în funcție de starea ta?
A.C: Pictez când sunt inspirată, inspirația e cheia. Și chiar dacă n-o am, de multe ori încerc să mi-o induc prin meditație.
A.G: În momentul de față ești bine cu tine, te simți împlinită, pentru că ai lăsat arhitectura de-o parte și ai revenit la ceea ce te face pe tine fericită? Ori încă mai ești cu gândul acolo?
A.C: Sunt foarte fericită că am realizat acum, și nu când era prea târziu, când deja intram la facultate, la arhitectură. Cred că dacă stăteam 2-3 ani la arhitectură, cu siguranță dădeam pictura la o parte, ceea ce nu era corect pentru mine. Sunt foarte fericită că m-am pus pe mine pe primul loc.
A.G: Prietenii tăi ți-au fost alături în luarea acestei decizii?
A.C: Atunci când faci exclusiv ceea ce te face fericit, ai și prietenii aproape. Pentru mine prietenii sunt oamenii cu care îți discuți trăirile, cu care faci schimb de experiențe, nu prea cred în faptul că celălalt te poate ajuta. Cred că tu ai toată puterea, dacă îți dorești să mergi pe un drum anume, numai tu poți să-ți conturezi acel drum. Alături de Irina Popescu.
A.G: Cum te descrii în trei cuvinte ?
A.C: Extraordinar de sensibilă, deschisă și cu o inimă mare.
Alături de mine și de Anca a fost și prietena ei Irina Popescu, siluetă zveltă, o șatenă absolut fermecătoare, cu ochi verzi, plini de culoare, cu care am și discutat.
I.P: Avem un proiect la care lucrăm amândouă și încă o persoană, care este pe partea economică. Practic îmbinăm cele două părți economic-estetic și ajungem la un numitor comun ARTĂ. Am pus cap la cap ideile, sentimentele, trăirile și avem în vedere proiectul unei fabrici de lemn. Un proiect măreț, care va dura o vreme, dar care aduce în atenție obiecte făcute manual, diverse obiecte decorative, obiecte de care orice om are nevoie până la urmă. Cu o idee spre origini, ceva nou, cool, modern. Lemnul folosit cu siguranță va fi din România, chiar din zona Olteniei. Avem deschidere către străinătate, vrem să ne facem un nume și să ne facem cunoscuți prin munca noastră.
