Marian Munteanu este șeful Clinicii Chirurgie III, în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Craiova. A absolvit Facultatea de Medicină Generală, Universitatea din Craiova, promoţia 1978, în prezent fiind medic primar gradul III la specialitatea Chirurgie generală, competență și în Chirurgie oncologică (specializare la București și la Calgary, Canada), precum și în Chirurgie laparoscopică. Din 2003 este doctor în medicină, iar în 2008 a absolvit masteratul în Managementul unităţilor de sănătate.
Întâlnirea cu neobositul chirurg (de 34 de ani face același lucru, fără să se fi plictisit) a fost extrem de plăcută. În biroul de la etajul al III-lea de la Nr.1 ne-am simțit ca la o consultație despre viață. Pe durata interviului a reușit să ne transmită energia unui om care funcționează ca un mecanism. Spune că nu se simte confortabil dacă cineva îi „deranjează” programul. Oare cum a arătat perioada de studenție a medicului Marian Munteanu? Hmm, am scos bisturiul cu cerneală și am scris…
Iulia Lăcriceanu: Care era condiţia studentului la Medicină la începutul anilor ’70?
Marian Munteanu: Am început facultatea în 1972 şi vreau să spun că era una dintre facultăţile cele mai căutate. Meseria de doctor era dintre cele mai râvnite. A doua era cea de avocat. Când am dat eu admiterea, erau 12 concurenţi pe loc. Era concurenţă! Aveai de unde alege. Dacă erai student la Medicină, aveai o legitimaţie, ceea ce era extraordinar. Acum, dacă ai o legitimaţie universitară în buzunar nu mai înseamnă mare lucru. Oricum, nu făceau mulţi facultate. Eu stau şi mă întreb dacă aş mai putea să fac facultatea în ziua de azi, din punct de vedere financiar. Eu sunt orfan. Pentru mine, vremea aceea era foarte dificilă. Studentul la Medicină era văzut ca un viitor component al unei clase sociale apreciate şi bine privite. Nu ne judeca orice reporteraş de pe la televizor, ca acum.
Andrei Săvulescu: De ce aţi vrut să deveniţi medic?
M.M.: Greu de spus. În primul rând, pentru că eu am făcut o clasă de real şi m-am descurcat cam greu la matematici şi fizici. În al doilea rând, pentru că eram orfan şi venisem în Craiova din provincie, aveam probleme financiare. M-au încurajat fratele mamei, care era mare şef de şantier, şi mătuşa, farmacistă. Acestea fiind condiţiile mi-am zis: ce-ar fi să mă apuc să învăţ să dau la Medicină? Am pus mâna pe carte din 1970 până în 1972, adica în clasa a X-a şi a XII-a. Am învăţat şi, culmea, am şi intrat. Pentru mine a fost o mare surpriză, dar şi pentru profesoara mea de istorie din liceu. A făcut gafa de a încerca la sfârşitul clasei a XII-a să anticipeze care dintre noi am avea şanse la facultăţi şi care nu. Evident că eu am fost printre cei care nu aveau nicio şansă. După ce am intrat şi m-am întâlnit cu ea, i-am zis că am reuşit. Mi-a răspuns: „Aaah, eram sigură!”. Din clasa mea, 14 am dat la Medicină, 13 fete şi un băiat, adică eu. Culmea, eu am fost singurul care a intrat. Toţi ceilalţi făcuseră şi meditaţii. Eu n-am făcut nicio meditaţie, că nu aveam cu ce. Efectiv, am învăţat din carte. Am luat, cum era atunci, Ranga şi Voiculescu, şi am învăţat din scoarţă-n scoarţă. Trei ani de zile am citit-o. Oriunde se deschidea, o ştiam pe dinafară.î
I.L.: Eraţi genul de student introvertit sau extrovertit?
M.M.: Nici pe departe introvertit. Eu sunt un expansiv. Şi acum, la bătrâneţe, că mai am un pic şi ies la pensie, tot aşa am rămas. Totdeauna am fost aşa. Expansiv, comunicativ, vesel, în general. Pot spune că asta m-a ajutat mult, dar am avut şi noroc. În general, norocul ţine cu cei buni.
Acolo era toată viaţa noastră. În cămin.
A.S.: În ce fel de proiecte v-aţi implicat în timpul facultăţii?
M.M.: Nu se făceau proiecte pe atunci. Denumirea asta de „proiecte” e nouă. Atunci erau activităţi. Eram cu ASCR-u. Organizam, de obicei, activităţi sportive. A fost un turneu de fotbal între universităţi; am fost pe la Cluj, am fost pe la Tg. Mureş. La Casa Studenţilor organizam câte o petrecere sâmbătă seara cu grupa şi un cadru didactic îndrumător de grupă. Activităţile erau foarte limitate. Nu aveai ce, că nu aveai cum. Puteai să te duci la o cafea la Minerva, unde era un tonomat, sau la Periniţa, sus; la Casa Studenţilor, unde mai cânta Gabi Cotabiţă cu Redivivus. Bani nu aveam să ne ducem pe la cârciumi. Ne mai scotea câte un coleg care era mai bine dotat financiar pe la Minerva să mâncăm şi să bem ceva. Viaţa era în cămin. Acolo era toată viaţa noastră. În cămin.
I.L.: Cât de cinstit eraţi în timpul examenelor?
M.M.: Noi chiar eram cinstiţi. Se pica şi nu toată lumea trebuia să ia 10 ca acum. Azi, dacă iei 9, deja e o mare tragedie. Nici măcar nu ne ducea gândul să încercăm să copiem. Nu se punea problema atunci. Poate îl mai întrebai pe cel de lângă tine un mărunţiş – cât este valoarea ureei, de exemplu. Dar în nici un caz nu se copia.
Eu am ştiut de la început că voi face chirurgie.
A.S.: Cum îl evaluează conferenţiarul Marian Munteanu pe studentul Marian Munteanu?
M.M.: Greu de spus. Nu pot să spun că am fost un mare silitor, dar nici chiulangiu. Mi-am văzut interesul. Dacă existau două facultăţi, Facultatea de Medicină şi Facultatea de Chirurgie, o făceam pe aia de chirurgie. Eu am ştiut de la început că voi face chirurgie. Am terminat facultatea la un nivel destul de bun. Nu eram cotat între cei mai tari din facultate, dar nici între cei slabi. Am avut o singură restanţă, în anul VI, când deja eram intern. Aceasta era o modalitate de preselecţie a viitorilor specialişti. În prima săptămână din anul VI se dădea un concurs, după modelul franţuzesc, şi făceai internat pe specialităţi. Am intrat primul, am luat 8.30 pe specialităţi chirurgicale. Şi de-aici încolo drumul mi-a fost deschis. Eu am vechime mai mare cu un an decât colegii mei, pentru că am încă un an de salariat ca intern. Eram angajat şi mă duceam doar la examene. Şi m-a trântit profesorul Irimescu, pentru că avea ce avea cu chirurgii. După terminarea internatului s-au scos posturi în învăţământul superior. Profesorul Buşu, unde am făcut internatul, a vrut să mă oprească, aşa cum a vrut, de altfel, să-i oprească pe toţi care acum sunt mari chirurgi în Craiova – prof. Ion Vasile, prof. Ion Georgescu, dr. Vasile Vîlcea, conferenţiarul Paşalega. Doar că, atunci când trebuia să dau concursul, s-a anulat. În ’80 a dat ordin Cabinetul 2: „Toţi doctorii la ţară!”. Şi am ajuns la Ţânţăreni. Apoi, după un an, la 1 noiembrie 1981, s-a scos post de asistent la facultate, la disciplina Chirugie, unde sunt şi azi.
I.L.: Cât de bine v-aţi înţeles cu profesorii? Aţi văzut un mentor în vreunul din ei?
M.M.: Foarte bine. Am avut profesori oameni deosebiţi, profesori de mare valoare: prof. Neştianu, prof. Mihai Ionescu, la Anatomie, prof. Stoica la Neurologie.
I.L.: Aţi văzut un mentor în vreunul din ei?
M.M.: Mentorul meu nu a fost un cadru universitar, ci un chirurg, Constantin Burdescu, care astăzi are vreo 85-86 de ani. Din prima zi de chirurgie din anul III, m-a văzut în uşa unui salon şi mi-a zis: „Bă, vrei să faci chirurgie?” – „Da, dom’ doctor!” – „Du-te la sală şi spală-te!”. Nu ştiam cine e, ce vrea. Din ziua aia, nu m-am mai dezlipit de chirurgie. Făceam toate gărzile cu doctorul Burdescu în Urgenţă. Ajunsesem în anul IV să-mi zică: „Măriene, gardă uşoară! Până mâine dimineaţă, nu mă deranjezi!”. Şi stăteam acolo în Urgenţă. Făceam câte zece gărzi pe lună şi, după un an jumate-doi, mi-a dat să operez un apendic, după aceea mi-a dat să operez o hernie, student fiind.
Câte drăcării am făcut…
A.S.: Care a fost cea mai mare nebunie pe care aţi comis-o în acei ani, ca student?
M.M.: Nici nu m-am gândit. În viaţa de căminist ar fi destule. Când mergeam la duşuri, se oprea apa. Cabinele erau separate doar prin sticlă. Şi mai luam câte o găleată de apă rece şi-o mai turnam peste vreun nefericit care avea ghinionul să stea în cabina de lângă. Se auzeau nişte urlete, nişte ţipete… Mai jucam câte o partidă de poker şi porneam de la 25 de bani. Cel care ne lua banii, după aia se ducea şi cumpăra suc şi tot între noi ne făceam cinste. Câte drăcării am făcut… Viaţa de cămin a fost cea mai frumoasă. Toţi care am stat în cămin o ducem bine, începând cu rectorul Ciurea, decanul Ion Georgescu şi toţi profesorii. Majoritatea au fost căminişti.
I.L.: Cum sunt studenţii de astăzi, comparativ cu cei de ieri?
M.M.: (Oftează) E greu să îi evaluezi pentru că sunt copii de altă condiţie. În general, vin oameni de condiţie bună, copii cu situaţie financiară bună. Puţini vin convinşi să facă medicină în adevăratul sens. Este o tendinţă, un trend dacă vreţi. Este foarte scumpă, motiv pentru care vedeţi că Franţa, Norvegia, Anglia, Belgia, ne iau câte 4-5000 de doctori pe an. În plus, este nevoie de o pregătire post-universitate foarte lungă, pentru a deveni specialist într-un domeniu. Calitatea celor care vin nu este printre cele mai bune. Nu mai este concurenţă. Am ajuns să avem un candidat, un candidat şi ceva pe loc, la admitere. Una peste alta, nu sunt foarte aplecaţi către efort, în principal fizic. În studenţie, studiul este o părticică din viaţa tumultoasă pe care o duc tinerii. Eu am avut înclinaţie către efort, mi-am croit drumul greu. Acum funcţionez ca un mecanism. Din 1977, de când am început internatul sunt 34 de ani – mă culc la aceeaşi oră, mă trezesc la aceeaşi oră, mă duc la serviciu la aceeaşi oră, mă duc să mănânc acasă sau nu. Dar nu m-am plictisit.
A.S.: Cunoaştem situaţia financiară a sistemului public de sănătate din România...
M.M.: Măcar de s-ar colecta asigurările de sănătate. Jumătate din populaţie nu e asigurată. Din 50 de bolnavi, cât am, 25 sigur nu sunt asiguraţi. Sistemul este subfinanţat din start. Banii care vin de la Casa Naţională intră în Trezorerie şi Trezoreria îi împarte cum vrea. Am înţeles că îi dau cum vor ei şi nu Casa de Asigurări îi împarte cum ar trebui administraţi. Eu, în clinica pe care o conduc (efemer), am făcut ceva: am saloanele făcute, am aer condiţionat, am televizoare, am linoleum. Am făcut numai prin apelul la bunăvoinţă, la sponsorizări.
I.L.: . Ce viitor au cei care aleg UMF?
M.M.: Sper că viitorul copiilor ăstora să fie bun, să fie frumos. Aici sau în altă parte. Sper că în România. Sunt copii foarte buni. Din 200 care termină, 10 -20% sunt foarte buni. Apoi, mai sunt încă vreo 10% care sunt buni. Sunt copii citiţi. S-au dezvoltat frumos. În privinţa asta nu-mi fac griji pentru viitorul medicinei. Îmi fac griji că pleacă tinerii.