De-a lungul istoriei fotbalistice româneşti, am fost obişnuiţi cu succese, dar şi cu eşecuri, tristeţe si bucurie. Winston Churchill spunea că „latinii pierd războaiele ca şi cum ar fi meciuri de fotbal, dar meciurile de fotbal le pierd ca şi cum ar fi războaie”. Nimic mai adevărat.
Anii ’90, perioada de glorie pentru naţionala de fotbal a României: victorii cu Cehoslovacia, Argentina, Columbia sau Anglia, milioane de români fericiţi, nopţi albe prin toate oraşele ţării.La polul opus, înfrângerile cu Irlanda, Suedia sau Croaţia au fost dezamăgitoare, însă nimeni nu a îndrăznit să-i trateze pe tricolori ca pe nişte eroi. Toată lumea era supărată, nimeni nu avea însa ceva de reproşat unora ca Hagi, Popescu, Petrescu, Belodedici sau Munteanu.
Şi totuşi, Generaţia de Aur? Chiar aşa să fi fost? Unul câte unul, fotbaliştii din acea echipă au avut apariţii sporadice prin ligile puternice. Doar Hagi, Popescu şi Dan Petrescu pot să se mândrească cu mai multe prezenţe în campionatele vestice. Pentru ei, a contat buna creştere şi educaţia de fier mai mult decât orice. Iar pentru toate astea, caracterul a fost principalul catalizator.
Anii 2000, începutul unei perioade catastrofale: deşi plecam favoriţi în campaniile de calificare, sfârşeam în afara locurilor de calificare. Antrenori noi, jucători noi, şi mai nou, stadioane noi. Toate acestea trebuiau să ne dea un nou suflu, o nouă motivaţie.
Nimic din toate acestea nu a schimbat mentalitatea fotbalistului român. Nici nu are cum, atâta timp cât la 18 ani, fiecare jucator mai răsărit işi ia lumea în cap şi refuză să mai joace pe “doar” câteva mii de euro pe lună. Iar greşeala nu este neapărat a celui care cere, ci a celor care-i oferă mai mult decât merită în momentul respectiv. Şi ne întrebăm apoi, unde-i motivaţia?
Astfel, am ratat încă o calificare la un turneu final. Mai mult de atât, am ratat încă o şansă să ne ridicăm deasupra „condiţiei de român”. Avem idoli, avem pretenţii să-i ajungem din urmă. Avem modele de urmat, însă nu avem puterea sau voinţa de a trece peste obstacolele uneori necesare conturării unui CARACTER.
Suntem o naţiune care işi plange de milă la fiecare dezamăgire fotbalistică. Uităm că probleme mult mai importante sunt neglijate zilnic. Însa acestea au foarte mare legatură cu buna creştere şi, cel mai important, nu doar cu educaţia unui fotbalist, ci cu aceea a unui om în general.
Viaţa de sportiv este o competiţie în care niciodată nu eşti sigur de locul întâi. Munca şi dorinţa nu sunt întotdeauna o garanţie, însa ele reprezintă singura cale prin care ai putea ajunge unde îti doreşti.
de Mario Alexandru
