Vara asta ne-am intoxicat cu fel de fel de beat-uri monoritmice, mega-ascultate în cluburile şi discotecile la modă. Ne plac sau nu, le ascultăm, le comentăm şi poate chiar ne mişcăm pe ele după un pahar sau două. Sfârşitul verii a fost marcat de un eveniment extrem de important (zic eu!) pentru viaţa muzicală şi culturală, deopotrivă, şi anume moartea lui Johnny Răducanu. Poate unul dintre cei mai mari jazz-işti ai ţării noastre, faimos contrabasist, pianist şi compozitor, artistul a decedat pe 17 septembrie, lăsând în urmă partituri şi spectacole memorabile.
CSinfo vă prezintă în acest număr câteva aspecte sumare, dar utile referitoare la genul abordat de Răducanu, mai precis, jazz-ul. Este unul dintre „bătrânii” muzicii autohtone, apărut undeva prin anii 1900, în State. Particluarităţi ar fi multe şi diverse, dar ne vom limita doar la cele legate de sunet. Instrumentele care dau culoare şi ritm acestui gen sunt saxofonul, trompeta şi pianul, bineînţeles acompaniate de tradiţionalele „chitară, bass, baterie”. Le-am izolat pe cele trei între ghilimele tocmai pentru că ele alcătuiesc acel fundal, fără de care orice melodie ar fi fadă, seacă, fără rost. Jazz-ul nu face excepţie.
Dacă la început acest tip de muzică se cânta prin diverse cluburi de noapte americane (încă se mai cântă), acum jazz-ul a trecut şi la un alt nivel. A devenit un gen ceva mai select, cu o groază de sub-genuri, precum acid jazz, modal sau free jazz. Trupele pot cânta după partituri bine stabilite sau se pot axa foarte lejer pe improvizaţie, întrucât genul, dar şi publicul permit acest lucru. O ureche fină poate să distingă acorduri de blues, transformate în ceea ce se cheamă „ritmuri sincopate”, adică ruperi bruşte de ritm, alternanţa tonalităţilor joase cu cele înalte sau jam-uri instrumentale.
Partea vocală este prezentă, însă adeseori se confundă cu note înalte lungi. În primii ani, soliştii jazz nu se sincronizau cu partea instrumentală şi improvizau vocea. Aceasta acoperea şi totodată aducea originalitate genului, care era caracterizat ca fiind unul „de atmosferă”.
Recomandările sunt nelipsite la această secţiune. Încep cu Louis Armstrong, a cărui voce inconfundabilă a făcut muzica anilor 20-30 memorabilă şi a adus jazz-ului profunde şi durabile schimbări. Alţi interpreţi „de ascultat” ar fi Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, Herbie Hancock, Chick Corea, Bobby McFerrin. Până data viitoare, ascultaţi şi vă relaxaţi!
de Iulia Lăcriceanu