„I-aș învăța pe studenți arta rostirii cuvântului”

Andrei Săvulescu: Povestiți-ne începuturile în teatru!
Tudor Gheorghe: Nu aveam 21 de ani. Făceam 21 de ani în august și am venit la sfârșitul lui iunie actor la Teatrul Național din Craiova. Terminasem șef de promoție Institutul și aveam posibilitatea să rămân la trei teatre din București. Încă din anul II jucam la Teatrul CFR Giulești alături de mari actori: Brăila, Cornel Vulpe, Dana Comnea. Și m-au rugat să rămân actor la București, dar n-am vrut. Și am venit la Naționalul din Craiova, am venit acasă de fapt. Voiam să se bucure de mine mama, tata care ieșise din închisoare de 2 ani de zile, mă trăgeau la astfel de sentimente. Și am ajuns pe scena Teatrului Național din Craiova. Primul spectacol se chema Cocoșul negru și jucam în regia lui Ion Olteanu: Eram pașnicul tânăr, alături de Remus Mărgineanu care juca în Pașnicul bătrân. Ăsta a fost rolul meu de debut.

Raluca Săcuianu: Și explozia când a venit?
T.G.: În 1969. În `66 am văzut că ăștia nu mă bagă în seamă, i-am lăsat în pace și am zis: fac un spectacol în care să arăt ce talentat sunt spunând versuri. Și am făcut un recital: mi-am dat seama că nu vine nimeni să te asculte recitând poezie. Și atunci mi-a venit această idee absolut extraordinară și esențială pentru viața mea și pentru destinul meu, să readuc poezia la forma ei inițială: poezia cântec. Și atunci am pus mâna pe o chitară, singur am început să învăț, să descopăr cum e toată povestea asta, au început să sune versurile altfel decât le-aș fi rostit, au început să-mi cânte. Și în `69, la Festivalul Național de Teatru, în Gala recitalurilor dramatice, Teatrul Național din Craiova s-a prezentat cu un tânăr născut în comuna Podari, jud. Dolj. Speriasem Bucureștiul.
A.S.: Cum era studentul Tudor Gheorghe?
T.G.: Am terminat în `66. Viața studențească din perioada aia era o încântare. Noi, împreună cu Arhitectura, Artele plastice și Conservatorul, făceam săptămânal niște întâlniri, niște seri extraordinare, între noi, nu era o chestie organizată. Lua unul inițiativa și zicea: „voi faceți decorul, noi pregătim muzica, noi, actorii, vedem ce facem și cântăm, dansăm, ne distrăm. Eram un copil, aveam 17 ani și învățam, îmi și plăceau și materiile pe care le făceam noi, erau interesante. Am avut noroc și pentru că aveam niște profesori extraordinari. Noi făceam, de pildă, Istoria teatrului cu Octav Gheorghiu cu Zamfirescu, Ovidiu Drâmba la Literatură universală, profesori mari, și toți predau la Filologie, la Universitate. Dar nu puteam să răspund la exemen. Asta s-a întâmplat până s-a întors tata din pușcărie, în `64. După, n-am mai luat nota 9. Numai 10. Pe diploma mea de absolvent al Institutului de teatru scrie 10.

R.S.: Pe studenții de la teatru din ziua de azi, cum îi simțiți?
T.G.: Nu mai au nicio șansă. Este umilitor să fii actor de 10 ani și să nu te știe nimeni. E cumplit. Este un poem celebru: toți vor să joace Hamlet. Fiecare se crede neîndreptățit. În artă, în general, nu ai etalon exact de măsurare a harului, a măestriei artistice, e o chestie de gust. Tu termini o facultate de profil mecanic, faci o invenție și măsori cu șublerul exact la milimicroni și i-o dai ăluia și zice da, așa e. Eu fac un rol senzațional și vine unu și zice: „ce e domne, o tâmpenie aia?”. Pot să-l contrazic? Nu. Mulți sunt foarte talentați, dar aici intervine un factor important de luat în seamă, puterea de muncă și puterea de concentrare. Munca le lipsește tinerilor. Eu i-aș învăța pe studenți arta rostirii cuvântului, i-aș învăța să spună versuri, o chestie esențială în teatru, să spui versuri. Sunt foarte mulți actori care nu știu să spună versuri. Nu e o meserie ușoară. Când te pregătești să devii actor îți asumi și riscul ăsta: să fii nimeni și atunci suferi o viață întreagă. Te întreabă o vânzatoare ce profesie ai si tu ești actor de 20 de ani…

A.S.: Mulțumit de publicul pe care îl aveți?
T.G.: Publicul este după cum ți-l crești, cum ți-l îngrijești. La spectacolele mele se închid telefoanele, la spectacolele mele se aplaudă când trebuie, la spectacolele mele lumea, dacă e cazul, nu respiră, dar este un public avizat.
E un lucru extraordinar faptul că am reușit să-i atrag pe tineri. E evident, e clar că tinerii sunt majoritari. Și biletele nu sunt ieftine la spectacolele mele, sunt scumpe. Că mi s-a zis la un moment dat: noi am veni la Tudor Gheorghe, dar sunt biletele scumpe, cum sa te duci? Bă, renunță și tu la două beri într-o lună, atât și gata, s-a rezolvat.
R.S.: O întâmplare amuzantă de pe scenă?
T.G.:Sunt multe. Jucam, de pildă, în „Nota zero la purtare”, eram elevi, o clasă de elevi la clasa a XI-a. Profesori buni, profesori răi și elevi buni și elevi răi, personajele tipar și juca Vladimir Găitan, un coleg de-al nostru, pe dl. Vucea, ăla rău: Fuga cu para, anchetă, tărăboi…
Vine el, cu catalogul tremurând, și a dat din bâlba în bâlbă, nu s-a mai putut juca, am început să râdem toți. Zice: „Puga cu fără, tarabete, anchetoi…”.

de Raluca SĂCUIANU, Andrei SĂVULESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.