Actorul Claudiu Bleonț a jucat pentru a treia oara, vineri, 4 noiembrie, în piesa O lună la țară, la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Aplaudat, la final, minute în șir de publicul spectator, Claudiu Bleonț s-a retras în spatele scenei, unde l-am gasit încă în pielea personajului. Costumat, Claudiu mi-a povestit, din ipostaza de actor, câte ceva despre cariera sa, despre piedicile pe care le-a avut în a-și urma visul, dar și despre rolul său preferat.
Amelia Tuță: Cum aţi început să faceţi teatru?
Claudiu Bleonț: Nici nu ştiu dacă am început să-l fac. Tot acolo sunt. Mi-a plăcut să mă joc. Şi nu pot să spun la trecut. Îmi place să mă joc. Jocul înseamnă şi studii, jocul înseamnă aventură. Starea de a te juca înseamnă explorare, exerciţiu, înseamnă o dorinţa de şlefuire. Când ai găsit un gest, o formulă, când ai inventat un joc, vrei să-l şlefuieşti. Deci cred că sunt tot acolo. În continuare încep să fac teatru.
Amelia Tuță: Şi cum aţi luat hotărârea să daţi la teatru?
Claudiu Bleonț: Au fost mai multe întâmplări. Bunicul meu a fost preot în comuna Ceptura şi mergeam, asistam la Liturghie, aveam şi am în continuare respect pentru învăţătură, pentru practica pe care o conţine ortodoxia pentru cei aleşi. Mulţi chemaţi, însă puţini aleşi. Dar am simţit că undeva îmi place să rătăcesc. Am făcut scrimă 7 ani de zile. Sunt legat şi prin scrimă de Craiova. Acum câteva zile m-am întâlnit cu veteranii, cu colegii mei mai mari de aici, cu maestrul lotului olimpic feminin de spadă. În aceeaşi zi am sunat-o pe Ana Maria Popescu, fostă Ana Maria Brânză, campioană olimpică, căreia îi port un deosebit respect şi admiraţie. De aici din Craiova. Cei 7 ani de scrimă au lăsat o amprentă de competitivitate cu mine, cu gândurile mele. După am fost în Brigada Artistică a Liceului German şi am intrat acolo tot datorită faptului că îmi place să mă joc. Am câştigat Cântarea României. În juriu era domnul Naum, care m-a întrebat dacă vreau să fac teatru. Erau adunate toate trupele şi brigăzile care au câştigat Cântarea României în spectacolul aniversar sau omagial pentru Ceauşescu. Naum era regizorul teatrului studenţesc. Într-a XI-a şi a XII-a am migrat de la scrimă la teatru, acel teatru studenţesc. Apoi m-am pregătit cu domnul Naum şi am dat examen. Şansa a fost că am intrat. Drumul continuă, păstrând această coordonată, foamea de joc, curiozitatea, bucuria.
Amelia Tuță: Aţi fost vreodată descurajat?
Claudiu Bleonț: În anii aceia erau puţine locuri, erau mulţi candidaţi. Era un risc. Am făcut armata după ce am intrat la teatru, aici, în Oltenia, la Plenița, unde nouă luni de zile am spălat WC-uri turceşti. Grupa noastră de actori, printre ei şi Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra, băiatul lui Iurie Darie, a avut sectorul WC-uri. Ne-am ocupat de WC-urile companiei. Momente de descurajare am avut doar la momentul unui meci pierdut, al unei finale pierdute. Dar drumul continuă. Cineva poate să spună nu, poţi fi scos dintr-o distribuţie, dar jocul, căutarea rămân în picioare. Au fost hopuri, dar nu au făcut decât să semnaleze un blocaj mental, o lipsă de perspective asupra situaţiei. Piedicile sunt venite să te verifice, să îţi spună că nu pe acolo e drumul tău sau din contră, să te ambiționeze.
Amelia Tuță: Aveţi un rol preferat care v-a marcat în carieră?
Claudiu Bleonț: Întodeauna ultimul. În cazul de faţă, rolul din O lună la ţară, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova.
Amelia Tuță: Aţi avut vreun personaj pe care v-a fost greu să-l interpretaţi?
Claudiu Bleonț: Pentru toţi colegii mei provocarea de a fi într-o echipă, de a interpreta un rol, e normală şi de la sine înţeleasă. E ceva cu care trebuie să lucrezi, să te împrieteneşti. E ca un asediu al unei cetăţi. Cu cât încerci mai mult, cu atât se depune o experienţă. Nu există roluri mici sau mari, roluri simple sau complicate. Există starea de spirit a celui care slujeşte, slujeşte în sensul de pod al universului teatral către cei din sală.
Amelia Tuță: Cum a fost personajul din această seară, din piesa O lună la ţară, pentru dumneavoastră?
Claudiu Bleonț: Am fost fascinat de propunerea lui Cristi Juncu (regizorul) de a face un Turgheniev, text de la 1890. Am rămas surprins. Eu nu l-aş fi ales. Bine, eu nu sunt în situaţia unui regizor. Dar apoi mi-a plăcut această citire a lui cu acest personaj, care devine o interfaţă, o punte către public. În acelaşi timp, o chemare la o reflexie comică asupra ceea ce înseamnă iubire, rătăcire, cai verzi pe pereţi, imaginarul. Aici este o echipă şi o generaţie de mari talente. Craiova e pe un drum foarte bun. Sunt motivat şi împlinit că sunt în această trupă.
Amelia Tuță: Cum a fost publicul de la Craiova?
Claudiu Bleonț: Extraordinar. E al treilea spectacol al nostru aici. Primul spectacol l-am jucat într-o sală preponderent tânără, erau mulţi elevi. Am avut bucuria şi surprinderea să-i văd cu câtă atenţie ascultau. Apoi, a doua seară, am jucat pentru o întâlnire a medicilor. Era o sală de medici, farmacişti şi o diferenţă de vârstă cred că de 15-20 de ani între media de vârstă a primei săli şi celei de-a două. Şi a fost aceeaşi ascultare atentă, curioasă, vizavi de text, vizavi de regie şi vizavi de interpretarea trupei. De atunci au trecut vreo două-trei săptămâni. Am dat primul spectacol, am mai lucrat ceva a doua zi şi a venit al doilea spectacol, după care Cristi Juncu, regizorul, a plecat şi noi am făcut o pauză. Au venit turnee, deplasări ș.m.d. şi ne-am văzut acum după două săptămâni din nimic. Am avut o bucurie să vedem ce a rămas din ce am făcut o lună şi ceva împreună şi ce s-a întâmplat acum. Mi-a plăcut mult.
Amelia Tuță: Ce proiecte aveţi?
Claudiu Bleonț: Am o bucurie specială. Pe 28 noiembrie, la ora 19, vin aici la Teatrul Naţional din Craiova cu o comedie franţuzească, proaspătă, atât de bună, încât a făcut un şoc în Franţa. A avut un succes imens la public, încât la un an de zile după ce au jucat-o peste tot, i-au făcut şi un film. Se numeşte Prenumele şi are ceva rezonant cu spiritul oltenesc şi cu scrima pentru că vor cădea măştile ca la scrimă şi toată lumea se împunge şi se înţeapă. Apare adevărul care e ascuns, îngropat. Sala râde, râde de noi şi de situaţia în care ajunge omul când uită cine e şi de ce e pe aici.
Amelia Tuță