TURUL ERASMUS- PARTEA A III-A
Mădălina Scarlat, absolventă de Jurnalism, promoția 2016, a fost plecată în Turcia– Istanbul pentru 5 luni, din Septembrie 2015 până în Ianuarie 2016, în primul semestru al anului III de facultate.
Luiza Feroiu: De ce ai ales să pleci în Turcia?
Mădălina Scarlat: Ei bine, a fost singura mea opțiune pe engleză, limba pe care o stăpânesc cel mai bine. Cealaltă opțiune, franceza, nu era de fapt, o opțiune din moment ce nu mă consider nici măcar la nivel de bază.
L. F. : Cum te-ai decis să aplici pentru Erasmus? Nu ți-a fost teamă?
M. S. : Știam că vreau să plec deci, nu a trebuit să mă decid. Teamă de plecare nu mi-a fost. Vezi tu, eu am un dor de ducă care nu îmi prea dă pace, așa că atunci când devine prea intens, îl las să își facă de cap. Iar eu îmi fac valiza.
L. F. : Cum a fost prima zi/ săptămână acolo? Cum te-ai adaptat?
M. S. : Prima zi a fost mai mult decât genială. Am întâlnit o mulțime de oameni drăguți care mă ajutau cu bagajele sau m-au îndrumat să ajung la noua mea locuință. Un tip chiar a călătorit încă doua stații de metrou cu mine doar ca să se asigure că ajung la destinație. Apoi mi-a fost mai greu. Îmi era imposibil să țin minte cuvintele pe care încercam să le învăț-oamenii nu vorbeau engleza și o perioadă a trebuit să mă descurc gesticulând. Mă simțeam destul de ciudat, ca și cum eram incapabilă să supraviețuiesc. Apoi mi-am făcut prieteni și am devenit curând extraterestul din școală (eram doar doi studenți străini). Efectiv, în primele 3-4 luni nu aveam pauză deloc, pentru că toată lumea își dorea să mă cunoască.
L. F. : Ce ți s-a părut cel mai greu?
M. S. : Examenele. Și nu pentru că era mult de învățat, ci pentru că erau pe bază de proiecte în care erau implicați oameni, și cum era destul de dificil cu limba, consumam mai mulți nervi ca să îmi finalizez proiectele.
L. F. : Ce ți-a plăcut cel mai mult?
M. S. : Totul! De la structura cursurilor care erau, în proporție de 70%, practice, la oamenii drăguți si prietenii nebuni cu care hoinăream prin oraș. Relația cu profesorii mei care erau foarte deschiși, m-a încântat de asemenea. Să stai cu ei la cafea în pauze sau să ieși cu ei în oraș, era ceva normal, natural. O făceau și colegii mei turci deci, nu putem folosi scuza că se comportau așa, pentru că eram „extraterestrul”.
L. F. : Ce locuri ai vizitat? Cu ce amintiri ai rămas?
M. S. : Am vizitat foarte mult Istanbulul. Îmi plăcea să stau pe plajă și să privesc marea. Sunt teribilă la a face pe turistul, așa că m-am amestecat în mulțime și am încercat să îi cunosc pe ei ca oameni, ca popor. Îmi amintesc de pescarul acela care prăjea pește proaspăt pe plită și pe care îl vizitam cel puțin în fiecare săpămână. Bătrânelul simpatic din fața Moscheii Albastre care îmi explica (în turcă, evident) semnele de circulație care indicau Londra, Paris, Berlin. Parcă voia să îmi spună că acolo e libertatea la care visează. Prietenii de prin alte țări cu care ieșeam să vizităm diferite atracții turistice. Ayman care m-a învățat cum să mănânc bine. Băieții de la Pasa Doner care nu vorbeau engleză, dar care îmi pregăteau cele mai bune sandwich-uri. Cred că aș putea contiuna o vreme, sunt chestiile alea micuțe care rămân după o experiență așa mare. Pe astea le păstrez eu.
L. F. : Ce activități ai făcut?
M. S. : Am mers la școală, am vizitat, mi-am făcut prieteni, am văzut o grămadă de filme, am filmat primul meu short-movie, am scris primul meu scenariu de film…
L. F. : Cum au fost colegii și profesorii?
M. S. : Colegii cred că erau oarecum frustrați la început, pentru că erau nevoiți să folosească engleza și nu prea era punctul lor forte. Apoi s-au relaxat și am strâns câteva amintiri faine cu ei. Desigur era destul de greu sa lucrăm împreună. De exemplu, aveam un curs la care făceam echipe și ne jucam cu luminile. Trebuia să creăm diferite scenarii (un interogatoriu) și aveam nevoie să proiectăm cumva acele lumini folosind diferite echipamente. Cred că explicam și arătam de cel puțin 5-6 ori până se prindeau ei ce vreau să spun. Profesorii, așa cum am spus, au fost pur și simplu geniali. Nu numai că proveneau din domeniu și deci, aveau multă experiență, dar am și văzut în ei o pasiune de a transmite informația cum rar întâlnești în România.
L. F. : Cum ți s-au părut examenele?
M. S. : O adevărată provocare. Să te plimbi cu camera prin oraș pentru a filma un short- movie, să îți pui „actorul” să se urce în autobuz de 5 ori, pentru că nu ai prins unghiul care trebuia, iar mai apoi s-a estompat lumina, să scrii un scenariu de 3 ori, pentru că ai gasit metode să îl îmbunătățești, toate astea au o fost o aventură nebună de care mă bucur că am avut parte.
L. F. : Descrie-mi puțin, te rog, cum decurgea o zi din viața ta.
M. S. : Uh! Nu aveam un program stabilit. Știam doar că plec pe la 9 de acasă și că mă întorc târziu. Iubeam să petrec timpul la școală. Uneori stăteam până la 8:30, deși terminasem cursurile pe la 3. Jucam tenis de masă, beam cafele și ne îndopam cu prăjituri sau mă plimbam pe străzi și făceam poze sau plecam cu prietenii să ne plimbăm cu motoarele. Nici o zi nu arăta la fel ca cealaltă.
L. F. : Ai regretat alegerea făcută?
M. S. : NU! Nici măcar o secundă. Nici măcar în ziua de Crăciun când am avut examen.
L. F. : Au fost momente când ai simțit că vrei să renunți?
M. S. : Nu cred. Probabil când vedeam că nu reușesc să îmi fac proiectul, mă demotivam puțin, dar renunțarea nu este o opțiune pentru mine în nici un aspect unde eu am puterea de decizie.
L. F. : S-a schimbat ceva la tine după această experiență? Dacă da, ce anume?
M. S. : Multe. În primul rând, am ajuns să mă cunosc pe mine mai bine. Mi-am dat seama că deși o mulțime de lucruri nu merg așa cum ar trebui în țara noastră, suntem totuși mai bine decât ei. Ne plângem și asta nu este o noutate, dar nu știm exact cum este să pui capul pe pernă și să te rogi ca în dimineața următoare să mai fii în viață. Nu ne-am văzut prietenii mutilați în urma unor explozii și nu am fost bătuți pe stradă doar pentru că domnului cu Ak 47 nu îi place fața noastră. De foarte puține ori, spre deloc, colegii noștri din presă au ajuns la închisoare, pentru că au avut „tupeul” să spună adevărul. Am învățat pe pielea mea cât este de important să te simți în siguranță și cât de mult îți poate toca nervii gândul că pleci de acasă, dar știi că e posibil să nu te mai întorci. Cred că lucrurile astea sunt cele care m-au marcat cu adevărat.
L. F. : Spune-mi în câteva cuvinte, te rog, ce a însemnat experiența Erasmus pentru tine.
M. S. : Experiență, în primul rând. Nu contează cât de plină de însemnătate a fost sau nu (până la urmă cum am putea să măsurăm asta?), faptul că am avut această experiență este probabil un punct de cotitură în viața mea. Prietenie, pentru că acei oameni pe care îi port în suflet mă țin trează noaptea, iar știrile despre noi probleme în Turcia îmi provoacă groază. Descoperire – a mea, a lumii de acolo.
Luiza Feroiu