Autor: Patrisia Lisovski (Jurnalism, I)
Mentor: Andrada Betej (Jurnalism, II)
Toamnă. Tristețe. Moarte. Nu soare, doar frig, ploaie, copaci putreziţi. Sufletul sângerând de o rană neștiută își caută alinarea în adierea ușoară a vântului, în foșnetul frunzelor. El, sărmanul, îmi poartă trupul sleit de puteri spre cel mai înalt deal,sterp pe alocuri, parcă pentru a se uni cu cerul,pentru a lua ceva din infinitul lui. Aici se potolește și-mi lasă privirea să poposească pe mușchiul uscat al copacilor desfrunziţi,pe iarba mătăsoasă, pe brazdele golașe din vie.
Un vânt pornit ca din senin apleacă întreaga pădure în semn de rugăciune,iar cu o ultimă forțare acesta își înalță brațele golașe către cerul plumburiu, tivit din loc în loc de un albastru-violet. Nici via nu scapă de furia lui, se lipește de mocirla din care nu mai reușește să scape, rămâne pradă morții.Doar nucul, de alături, se răsucește, își mai aruncă din podoabă, dar rămâne cu fruntea înălțată spre cer, ca un străjer al singurătății. În jos mi se arată case înșirate, mici, ca niște ulcele prinse în fumul des al unui foc veșnic pâlpâit.
Ici, colea se mai vede ca o fantomă trupul zgribulit al vreunui țăran, ieșit să-și potolească animalele. Zgomotul este dintr-odată ascuțit de strigătele cârdurilor de gâște ce-și anunță plecarea spre apus.
Dezamăgită, mă întorc în sânul cald al familiei și al casei, unde o flacără iute aprinde focul din vatră, iar acel țurțure de gheață ce-mi atinsese simțirea se topește încet.