Sfârșitul de săptămână, 15-16 mai 2021, marcat de ridicarea unor restricții pandemice, a adus aglomerație pe terase, la muzee, la festivaluri, la diverse puncte turistice din țară.
La Baia de Fier, la Peștera Muierilor, grupuri de oameni poposesc la Terasa Nico și între două reprize de ploaie gustă mâncăruri diverse, de la mici la tradiționalele sarmaluțe cu mămăliguță și smântână. Râd, vorbesc, nimic nu mai pare să trădeze ceva din existența temutului virus. Urcând multele trepte până la intrarea în peșteră simți un aer puternic de munte, mireasma ierbii proaspăt tăiate, dar și a mușchiului crud, așezat la baza muntelui. Aici găsești un grup de oameni care se plâng, ba că nu și-au luat umbrela cu ei, ba că le e frig. Unii îi apostrofează pe alții de o oarecare inconștiență cum să plece la munte fără o bluză, fără ceva gros?! Totul se uită când vine ghidul și începe să înșire în stilul bine-cunoscut câteva date despre Peștera Muierilor. Dacă ești atent, vei afla că peștera se vizitează din 1934, că denumirea ei datează din 1870 și că a avut ca punct de plecare un fapt real. Femeile, muierile, cum se zice în popor, rămase singure pe timp de război, se retrăgeau aici pentru a fi în siguranță. Aici au trăit acum 13000 ani urși de peșteră, mai mari cu 25% decât urșii obișnuiți, așa explicându-se prezența celor 183 de schelete de urs.
câte o caracatiță suspendată, câte o câșiță de gărgăuni
Alcătuită din mai multe săli, Sala Altarului, Sala Turcului, Sala Urșilor, Sala Boltelor, peștera impresionează în mod special prin formele stalagmitelor, ale stalactitelor și ale coloanelor, dar și prin mulțimea galeriilor ce se revarsă de-o parte și de alta a culoarului central. Partea de jos are tot felul de canale, parcă sunt niște buzunărașe, în care se adună apa, iar partea de sus este invadată de tot felul de țepușe, când mai mari, când mai mici, când ascuțite, când boate. Contemplând diversele forme, ai impresia că vezi câte o caracatiță suspendată, câte o câșiță de gărgăuni sau fața diformă a unui om. Din când în când mai auzi și glasul vreunui copil care se minunează: „Ma-mă, ce câșiță! Ce nas mare și turtit are omul ăsta!” (făcând trimitere la așa-zisul ienicer). Traseul este marcat de tuneluri înalte ce alternează cu altele joase, prin care poți pătrunde doar de-a bușelea. La coloniile de lilieci, nu ai cum să nu tresari la strigătele micilor vizitatori dornici să-i vadă cum se mișcă, cum se așază cu capul în jos. Ghidul ne șoptește că liliecii curăță peștera de țânțari și de alte insecte. După 850 de metri, lumina zilei anunță că vizita se apropie de final. Trecem de cele câteva firișoare de ferigă ce-și îndreaptă țepușile sfioase spre lumină. Noi am ieșit.