Cătălin Praja. Absolvent al primei generații de jurnalism din Craiova. Un tânăr simplu care se poate confunda ușor în mulțime, dar agenda și pixul prezente mereu îl dau de gol.
Raluca Buzatu: Ce înseamnă jurnalismul pentru tine?
Cătălin Praja: Un virus, un drog. Ştiu că sună ciudat, dar în clipa în care vorbim sunt legat de acestă meserie. Aş spune, dacă îmi este permis, că jurnalismul este ca o femeie frumoasă care te oboseşte zilnic. Deşi tu ştii că îţi face peri albi, îți place atât de mult, încât nu poţi renunţa la ea. Când stau la calculator, mă uit numai pe agenţiile de presă, când vorbesc la telefon, în 80% din cazuri vorbesc numai despre ştiri şi numai cu oameni care pot să îmi dea ştiri sau cu oameni care vor să le dau cate o informație. La televizor mă uit la ştiri, dimineaţa, primul lucru pe care îl fac este acela de a vedea ce se mai întâmplă prin ţară şi aşa mai departe. Trebuie să recunosc că jurnalismul este o muncă titanică, obositoare, dar a dracului de frumoasă. Să fii conectat întotdeauna la ceea ce se petrece, să reuşeşti să îţi faci surse, să vorbeşti cu oamenii este ceva minunat. Îmi amintesc de o întâmplare hazlie cu colegii de la 3TV. Venisem din concediu şi primul lucru pe care mi l-au spus a fost acela că nu sunt sănătos şi mă întrebau de ce naibii mi-am mai luat concediu dacă am scris pe toată perioada lui. Efectiv, n-am putut sta departe de taste. Mă mâncau degetele dacă nu scriam trei – patru rânduri. Aşa se întâmplă zilnic. Cel puţin, dacă nu dau două – trei telefoane la câteva persoane, acele surse care nu se divulgă şi sunt foarte importante, nu mă simt bine. În concluzie, jurnalismul e un drog pentru mine!
R.B. : De ce ai ales să lucrezi în acest domeniu?
C.P.: Nu eu am ales jurnalismul, jurnalismul m-a ales pe mine. Când am dat la facultate, habar nu aveam că o să dau la jurnalism. Ba chiar am plecat de acasă convins 70% că o să dau la protecţia muncii la „horticultură”. Destinul însă m-a dus la etajul al doilea, m-a făcut să mă întâlnesc cu un prieten şi în timp ce vorbeam cu el, să îmi arunc ochii pe panoul de la secretariatul Facultăţii de Ştiinţe Politice. Cum mă ştiam o fire foarte curioasă care vorbea destul de mult, m-am gândit că mi se potriveşte ca o mănuşă. Unde mai punem că aşa scăpam şi de coşmarul vieţii mele, matematica. Cum aceste două aspecte, faptul că puteam spune ceva şi că nu făceam matematică au fost decisive, nu m-am gândit prea mult şi am dat la jurnalism.
R.B.: De cât timp lucrezi în televiziune?
C.P.: De pe 1 aprilie 2013. De ziua păcălelii eu am început meseria de reporter. Şi am început direct cu şase ştiri. Fără surse, fără contacte. Ţin minte că dimineaţa mi-am făcut sumarul ştirilor şi apoi am plecat pe teren cu cameramanul după mine. Eu, care niciodată nu mă gândisem că o să lucrez în televiziune. După 4 luni ca reporter, l-am avut invitat la ştiri pe Ovidiu Stângă, şi cum prezentatoarea ştirilor nu se pricepea la fotbal, m-au chemat pe mine să o ajut. Ei bine, ştirile au ieşit atât de bine încât dimineaţa următoare, directoarea postului a venit la mine şi m-a întrebat dacă nu vreau să fac o emisiune sportivă. Am acceptat pe loc şi am mers apoi în paralel cu Premieri Sport, cu ştirile de la 3TV şi cu articole pentru Micapi. Lucrurile frumoase sunt obositoare şi cer sacrificii!
R.B.: De ce ai ales domeniul sportiv?
C.P.: Când de la vârsta de patru ani stai numai pe stadion, când acasă televizorul îţi este deschis numai pe emisiunile sportive şi când timp de 15 ani citeşti aproape numai sport, nu poţi să îți alegi altceva decât domeniul sportiv. Asta este ceea ce îmi place, lucrul la care mă pricep cel mai bine. Dar asta nu înseamnă că nu scriu şi pe alte domenii. Dar, într-adevăr, ceea ce îmi place cel mai mult este sportul!
R.B.: Ce înseamnă să fii analist sportiv?
C.P. :Cam pompoasă această denumire. E unul care stă şi analizează rezultatele, care de obicei trebuie să ştie acele chichiţe care la prima vedere scapă, care gândeşte o fază într-un milion de feluri. Adică ăla care ştie cam tot. Nu e cazul la mine, încă mai am mult de muncă până a fi un adevărat analist sportiv. Momentan sunt la grupa pregătitoare, la beţişoare şi bastonaşe.
R.B.: Cum este o zi de lucru pentru tine?
C.P.: Interesantă întrebare. Ziua de muncă începe la 08:30, când mă trezesc, şi dau rapid o vizualizare asupra ziarelor locale şi centrale. Ajung la birou pe la 09:30 şi verific mailul. De obicei, până la 11 se primesc mailuri cu ştiri de la instituţii. Dacă nu e ceva care să mă impresioneze, cobor scările la colegii de la 3TV să văd pe unde se mai duc. Dacă e ceva interesant, îi însoţesc. Ne ducem, vorbim cu oamenii, mai stăm la o şuetă, în timpul conversaţiei amicale mai furi câte o ştire „scăpată involuntar”, apoi îmi continui drumul. Ajung la redacţie, ca să fie totul ok, le mai dau un telefon să mai îmi confirme odată şi astfel să îmi spună şi câteva detalii în plus, în sensul ăsta se formează şi o relaţie mai strânsă cu persoana respectivă. Apoi mă apuc de scris. Am terminat de scris, verific iar mailul, mă mai uit pe la concurenţă, dacă e ceva interesant încerc să văd cum aş putea eu formula ştirea încât să îi dau o cu totul şi cu totul altă nuanţă. Dacă nu e nimic, mai dau câteva telefoane, mai fac câteva vizite şi spre seară ajung acasă.
R.B. : Ce a însemnat proiectul „Boomedia”?
C.P. :Şansa de a arăta că poţi face ceva şi fără să fii ţinut în braţe de cineva. Am vrut să arăt că şi un nimeni poate ajunge cineva pe cont propriu. Deja mă săturasem să văd peste tot lamentându-se că nu pot face ceva pentru că nu cunosc pe cineva, pentru că n-au experienţă etc. Am încercat să redau încrederea celor care vin după mine că se poate şi fără a avea nimic. Efectiv, am plecat de la o idee, un refuz care m-a ambiţionat şi mai mult, câteva persoane care au crezut în nebunia mea. Și aşa a început proiectul „Boomedia”. Au mai fost şi câţiva colegi din presă, care lună de lună îmi cântau prohodul şi mă ambiţionau să continui şi spre nenorocul lor, în loc să decad, eu am urcat. Jurnalismul nu îl poţi face dacă nu eşti perseverent. Chiar azi am repornit proiectul „Boomedia”, doar că de data asta o să aveţi parte de o surpriză. Deja am primit acordul unor jurnalişti puternici de sport din Bucureşti, pe care i-am cunoscut în ultima vreme, că or să scrie, şi în paralel sper să putem creşte şi tineri de pe băncile facultăţii. Pentru că dacă pe noi, din prima generaţie de jurnalişti, nu prea ne-au ajutat alţii, nu avea cine, eu chiar vreau să îi ajut pe cei care vor dori să urmeze această cale.
R.B.: Spuneai că un refuz te-a ambiționat. Despre ce este vorba?
C.P.: O colegă a refuzat să mă ajute, a spus că nu sunt în stare să fac nimic.
R.B.: Era greu să coordonezi o echipă de jurnaliști?
C.P.: Nu. Atâta timp cât eşti o persoană deschisă, sinceră şi care ştie ce să ceară de la oameni, nu are cum să fie greu. La noi nu a existat o redacţie. Am fost o gaşcă de persoane ambiţioase care a vrut să facă ceva frumos. Ne întâlneam la sucuri, discutam ce se mai poate face, ce nu am făcut bine, cum putem repara ce am greşit… Totul a fost minunat.
R.B.: Cum trebuie sa fie un jurnalist bun?
C.P.: Sunt prea mic să îmi pot da cu părerea. Aş trece peste alţii care ştiu cu adevărat să facă presă şi nu ar fi corect. Hai să îi lăsăm pe cei care au făcut presă să le explice celor care vor să facă presă cum trebuie să ajungă, şi nu invers. Titanii sunt titani, copiii de grădiniţă sunt doar nişte copii.
R.B.: Ce greșeli nu ai accepta de la oamenii cu care lucrezi?
C.P.: Nu există să nu accepţi greşeli. Greşelile intervin atunci când munceşti. Poate e vorba de neatenţie, poate de grabă, se întâmplă oricui. De obicei, persoanele importante au reuşit în viaţă după ce au început cu stângul. Edisson avea o vorbă după ce a reuşit să facă becul: „Am reuşit performanţa să învăț nouă moduri despre cum nu se face un bec până să reuşeşc să îl fac.” Contează să vrei să faci ceva bun. Iar un om de valoare întotdeauna va învăţa din greşeli şi va fi propriul său critic. Şi totuşi, ce nu mi-ar plăcea ar fi minciuna şi umblatul cu cioara vopsită şi oamenii care ar face această meseria doar ca să facă ceva. Consider că dacă în presă nu ai pasiune, nu exişti.
R.B.: Daca nu ai fi lucrat în domeniul acesta, ce altceva ai fi făcut?
C.P.: E o întrebare pe care mi-o pun zilnic. Nu ştiu. Am încercat să vând şi produse prin telefon, nu mi-a ieşit. Am vândut şi excursii, acolo mai mă pricepeam, dar nu mi se potrivea. Altceva chiar nu ştiu ce aş fi făcut. Şi eu aş vrea să găsesc un răspuns.
R.B.: Este ceva ce ai vrea să îmi mai spui și am omis să întreb?
C.P. : Ar mai fi peripeţiile de pe teren: cum am ajuns acasă la două dimineața, cum am plecat de la o ştire și am uitat microfonul pe maşină şi am mers aşa tot drumul, cum am uitat aparatul de fotografiat la Casa de Cultură ,,Traian Demetrescu” şi mi-am amintit de el când am ajuns la redacţie, noroc că nu mi l-a luat nimeni. Cum mi-am pierdut cameramanul, cum trebuia să ajung la o ştire şi nu îmi mai pornea maşina, cum mi-au rătăcit bagajul în Istanbul când am plecat în Antalia şi am dormit cu haine de la clubul de fotbal, tricou de antrenament, dar foarte comod, din bumbac. Sunt multe de povestit, multe de spus. De aceea zic eu că viaţa de jurnalist este una superbă.