Davian Vlad lucrează de peste 20 de ani la postul public regional de radio din Craiova, adică la Radio România Oltenia-Craiova. Realizează emisiunile: Sens unic, SMS-Super Muzica de Sâmbătă, De vorbă fără catalog, Live la Radio Oltenia, De 10 ori România, dar și rubricile: Diaspora, Sport. De asemenea, realizează transmisiuni sportive de la meciurile Universității Craiova. Acesta este și profesor universitar pentru specializarea Jurnalism. Este recunoscut pentru simțul umorului și pentru că are mereu o atitudine pozitivă. Acesta ne-a povestit puțin despre experiența sa din radio de până acum.
Florentina Puicoiu: Cum v-ar plăcea să vă vadă colegii?
Davian Vlad: Așa cum sunt. Sper din tot sufletul că felul meu de a fi este exact așa cum mi-aș dori eu să fie, cum îmi imaginez eu că este, și, în consecință, să fiu văzut ca atare de către cei din jur. Sunt, sau sper că sunt, un tip amabil, jovial, deschis, săritor și, nu în ultimul rând, inteligent. (râde)
F.P.: De unde pasiunea pentru radio?
D.V.: Ascultam radioul în anii ‘80, împreună cu tatăl meu, inclusiv Europa liberă și Vocea Americii, posturi interzise de regimul comunist, în acea vreme. Apoi Radio România, inclusiv înainte de Revoluția din 1989, ca și după. Și ascultam, bineînțeles, Radio Oltenia, pentru că acesta era și atunci radioul nostru de suflet. Buna noastră prietenă de familie, realizatoarea de emisiuni radiofonice și poeta Liliana Hinoveanu Ursu, regretata noastră fostă colegă, cea care, din nefericire, ne-a părăsit anul acesta, pe 2 martie, a întrezărit o scânteie în interiorul meu, a intuit că aș putea avea chemare pentru activitatea radiofonică. Și astfel am fost adus de către Liliana la postul public regional de radio. Am venit cu rezerve, în primă fază, pentru că ea avea mai mare încredere în mine decât eu însumi. După câteva luni de ucenicie, am căpătat și eu încrederea de care ai nevoie pentru a te simți în largul tău în fața microfonului. Odată contaminat cu acest „microb” al radiofoniei, n-am mai plecat de aici, și iată-mă și în anul de grație 2018 tot la Radio România Oltenia-Craiova.
F.P.: Ce apreciați cel mai mult la un om de radio?
D.V.: Inteligența, dublată de o voce radiofonică. Vocea este instrumentul nostru principal, ne folosim de ea pentru a transmite informații, gânduri, opinii, pentru a ne face înțeleși, dar dacă ai doar o voce bună, dar nu și alte calități, printre care, în primul rând, inteligență, nu cred că poți să realizezi prea multe în acest domeniu.
F.P.: Care este avantajul radioului față de celelalte canale media?
D.V.: Rapiditatea, deși, din acest punct de vedere, au recuperat mult și celelalte canale mediatice. Se poate transmite și la televizor doar de pe un telefon mobil, nu mai trebuie trimis instantaneu un car de reportaje. De asemenea, internetul ne face mare concurență, însă trebuie să știi să te adaptezi la noua paradigmă mediatică și să te folosești de toate oportunitățile ivite, adică inclusiv și mai ales de internet. Internetul ne este și dușman, și prieten, iar dacă știm cum să îl folosim, putem să atragem și mai multă audiență decât o facem în mod obișnuit prin mijloacele tradiționale, prin undele hertziene.
F.P.: Dar dezavantajul?
D.V.: Lipsa imaginii, a suportului grafic. Noi trebuie să rostim apăsat toate cuvintele pentru a ne face înțeleși. Trebuie să fim și repetitivi deseori, pentru că nu există suport vizual, de exemplu o burtieră care să rămână non-stop în fața interlocutorului, astfel încât cei care receptează produsul mediatic, chiar și cei acre au apărut mai târziu, să știe la orice oră cine vorbește. Noi trebuie să fim atenți la acest detaliu, chiar dacă pentru cei care ne ascultă permanent ar putea suna poate deranjant, agasant, trebuie să ținem cont de faptul că nu avem acel suport vizual și trebuie să compensăm acest dezavantaj prin vorbele noastre, cuvinte potrivite, cuvinte meșteșugite. Acestea sunt armele omului de radio. Arme redutabile, fără doar și poate.
F.P.: Știu că lucrați la radio de peste 20 de ani. Cum a evoluat el în toți acești ani?
D.V.: S-a adaptat. Au fost toate aceste revoluții tehnologice pe care le știm cu toții, din anii ‘90 încoace, în special după anul 2000. Am reușit să ținem pasul cu aceste modificări, astfel încât să fim capabili să contraatacăm pe toate planurile. Suntem jurnaliști care se exprimă atât prin intermediul microfonului, pe unde radio, cât și prin intermediul textului scris, pe site-ul nostru, www.radiocraiova.ro, acolo unde postăm cu regularitate și imagini, fotografii, clipuri video, astfel încât să ajungem la publicul țintă și prin această platformă, prin intermediul internetului. La radio era o vorbă pe la începutul anilor ’90: „Stai cum vrei, fă cum îți vine, îmbracă-te cum dorești, chiar și în pijama, că nu te vezi, doar te auzi!”. În acest moment, această butadă este depășită, pentru că avem, spre exemplu, cameră web în cabina de emisie. Ne văd cei care intră pe site sau pe pagina oficială de Facebook, Radio România Oltenia-Craiova. Și transmitem, și pe Facebook, și pe site-ul nostru, unele dintre emisiuni, cele mai interesante, de exemplu atunci când avem invitați de marcă. Iată-ne dintr-odată expuși și vizual, nu doar sonor.
F.P.: Ce lucruri importante ați învățat în urma acestor două decenii de radio?
D.V.: În principal, faptul că trebuie să fii sincer cu tine însuți pentru a putea fi sincer cu ceilalți, și mă refer aici la ascultătorii noștri, în principal. Sinceritatea aceasta este detectată de către cei care te receptează. Odată pierdută încrederea în cel care grăiește de la microfon, cu greu mai poate fi recăpătată, dacă se mai poate recupera cumva. Este vorba despre reputație, la urma urmelor, și reputația se câștigă greu, dar se pierde extrem de ușor. Avem grijă să nu facem greșeli majore, astfel încât să ne pierdem, Doamne ferește, reputația. Este un post public, iar așteptările sunt foarte mari din partea ascultătorilor noștri. Încercăm să ne păstrăm verticalitatea, echidistanța, seriozitatea. Verificăm toate informațiile pe care le transmitem publicului nostru și suntem atenți la felul cum le livrăm. Este o relație de încredere pe care o construim cu publicul nostru. Și nu ne permitem nicidecum să dezamăgim.
F.P.: Ce satisfacții v-a adus radioul?
D.V.: În primul rând, eu cred că m-a făcut un om mai bun, din toate punctele de vedere, inclusiv în ceea ce privește caracterul și atitudinea față de ceilalți. Dar și în ceea ce privește modul de a gândi, modul de a învăța, și înveți non-stop în acest domeniu, modul de a privi lucrurile și de a le explica celorlalți, pentru că asta facem noi, până la urmă, la radio. Receptăm realitatea, o analizăm, o reflectăm și o explicăm celor care ne ascultă.
F.P.: Care este cea mai ciudată/amuzantă întâmplare de la radio?
D.V.: Sunt foarte multe (râde). Nu neapărat ciudate, ci amuzante. Cred că farsele pe care ni le făceam și ni le mai facem unii altora de 1 aprilie, spre exemplu. Am fost vizat și eu de multe dintre ele, le-am uitat, probabil intenționat (râde), pentru că nu mă așteptam să mă las păcălit atât de ușor, aveam mari așteptări, și din punctul acesta de vedere, de la mine. Îmi aduc aminte, de exemplu, ce i s-a întâmplat unuia dintre colegii noștri. El a pornit, de fapt, farsa, cu colegii de la emisie, cei care sunt la butoane, dau drumul la melodii și aprind beculețul roșu care te avertizează că ești în direct. Prietenul meu, după ce s-a aprins becul cu pricina, a mimat că vorbește, numai că nu scotea niciun sunet. Colegii din regia de emisie s-au panicat, firește, au crezut că este o problemă tehnică, au tot ridicat de potențiometre, au învârtit butoanele, le-au apăsat, au înjurat, s-au rugat, sperând că se va auzi totuși ceva până la urmă. Totul părea în regulă, dar nu era, pentru că nu se auzea absolut nimic, deși buzele realizatorului se mișcau de zor. Atunci au dat play unei melodii. Au aflat imediat că fusese o farsă din partea realizatorului și nu s-au lăsat mai prejos. I-au plătit-o în aceeași emisiune, peste cam o oră. I-au aprins becul, el a început să vorbească, numai că nu se auzea deloc. Era doar becul aprins, nu și calea activată (râde). S-au amuzat unii pe seama celorlalți. Nu însă și pe seama ascultătorilor, care au gustat gluma. La urma urmelor era 1 aprilie și, din când în când, trebuie să ne mai destindem și noi, să-i mai destindem și pe ascultători. Nu putem fi serioși la nesfârșit. Un zâmbet furat, de către omul de la microfon, de la cel care îl ascultă, este întotdeauna un câștig.
F.P.: Ce nu vă place la radio?
D.V.: Nu îmi place că mă trezesc devreme dimineața. Slavă Domnului nu atât de devreme cum mă trezeam în urma cu 15 ani, când realizam emisiunea matinală la Radio Oltenia. Atunci trezirea problematică se petrecea la patru dimineața. Nu mai e cazul acum, dar, ținând cont de faptul că bioritmul meu nu îmi permite să intru în pat mai devreme de miezul nopții, o trezire la șase sau la șapte nu este o plăcere pentru nimeni. Deci nici pentru mine. (râde)
F.P.: Ați avut vreun moment în care ați vrut să renunțați la această carieră?
D.V.: Nu, n-am avut niciodată dorința de a părăsi radioul. Nu văd de ce aș fi plecat, nu văd de ce aș pleca, de vreme ce îmi place atât de tare ce fac și, cred eu, cel puțin, sunt și apreciat pentru ceea ce realizez. Când faci ceva cu plăcere, oricât de dificil ar fi, pentru că este o activitate dificilă, trebuie să recunoaștem, atunci nu ți se mai pare atât de complicat și vii cu drag la serviciu. Pentru mine, nici măcar nu pot să spun că este un serviciu, în adevăratul sens al cuvântului, pentru că mă simt ca peștele în apă la microfon. Este mai mult pasiune decât o slujbă ca oricare alta.
F.P.: Există, totuși, ceva care v-ar face să renunțați la radio?
D.V.: Moartea (râde), cu siguranță. Sau pierderea vocii. Cataclisme de genul acesta.
F.P.: Ce înseamnă un succes pentru un om de radio?
D.V.: Să simți că într-adevăr contează ceea ce faci. Că oamenii apreciază eforturile tale. Că reușești să transmiți ceva. Să devii util într-o comunitate. Să schimbi mentalitatea celorlalți, sau a unora dintre ei, căci nu trebuie să ne facem iluzii, nu putem să îi schimbăm pe toți. În momentul în care primești un mesaj de la un ascultător oarecare, care îți spune că i-ai făcut ziua mai bună și îți mulțumește pentru acest lucru, simți că ai făcut un lucru bun și că a contat ceea ce ai spus tu. Ai fost auzit, mai mult, ai fost ascultat, și nu doar ascultat, ci și înțeles. Asta înseamnă o misiune îndeplinită pentru orice om de radio. Principalul succes, din punct de vedere profesional, uman și moral, este atunci când găsești calea către sufletul oamenilor și când reușești să miști ceva în forul lor interior. Și asta doar prin ceea ce rostești tu la microfon.
F.P.: Dar un eșec ce înseamnă?
D.V.: Eșecul este atunci când nu există feedback în urma activității tale. Când simți că ai vorbit pentru tine însuți, pentru pereții din cabina de emisie. Că nimeni nu te-a ascultat. Că nimeni nu te-a înțeles. Că nu ai reușit să te faci înțeles. Fiindcă vina este, întotdeauna, a omului de radio, nu a celor care ascultă. Din eșecuri se învață, din fericire, și asta te face mai bun, un om de radio mai bun.
F.P.: Cum reușiți să vă mențineți atitudinea pozitivă, indiferent de situație?
D.V.: Mi-am construit un sistem de autoprotejare foarte eficient. Încerc să nu fiu doborât de lucrurile negative, din păcate nu puține la număr, care mă înconjoară. Încerc să fac abstracție de toate aceste chestiuni. Să văd partea plină a paharului, dacă se poate, căci în unele situații chiar nu se poate. Încerc să văd mereu luminița de la capătul tunelului și să alerg către ea.
F.P.: Mai aveți ceva de adăugat?
D.V.: Ascultați radioul! La radio, cuvintele sunt foarte atent cântărite și minuțios șlefuite. Ele reprezintă singura modalitate prin care ne putem adresa convingător. Mângâiem cuvintele, le căutăm toate sensurile, le împachetăm și le rostim în așa fel încât să-și ducă la îndeplinire misiunea. Menirea activității radiofonice, a cuvintelor acestora pe care încercăm noi să le îmblânzim, este să schimbe lucrurile, într-un fel sau altul, într-o mai mare sau mai mică măsură. Mai ales la postul public, unde nu putem să facem doar divertisment, nu putem doar să (ne) distrăm. Noi trebuie să informăm corect, echidistant, echilibrat, informațiile trebuie să fie verificate și para-verificate. Și trebuie să educăm. Tocmai de aceea vom avea întotdeauna foarte mare grijă la modul în care ne exprimăm. Trebuie să o facem într-o română curată, să vorbim extrem de corect. Fiindcă noi suntem un model. Dacă nici la postul public nu s-ar mai vorbi corect și s-ar permite neglijențe lingvistice, atunci cred că limba română s-ar confrunta cu o situație și mai grea decât cea în care, observăm cu toții, se află deja dulcea și frumoasa noastră limbă.