Carmen Petre este profesoară de informatică la Colegiul Național „Elena Cuza” din Craiova. Are o experiență de 35 de ani la catedră. Cum s-au schimbat generațiile, ce ar trebui schimbat la sistemul de învățământ și ce rol joacă tehnologia în educația elevilor sunt doar câteva din lucrurile pe care le-a împărtășit cu noi.
Claudiu Vasile: De ce ați devenit profesor? Ați avut pe cineva care v-a inspirat/v-a îndrumat spre această profesie?
Carmen Petre: Da. Am pornit pe acest drum începând din clasa I. Mi-am dorit să devin învațător, în prima etapă, pentru că am avut la catedră, în clasa I, un dascăl în adevăratul sens al cuvântului. M-a inspirat și din momentul acela am știut că eu voi veni la catedră.
C.V.: Ați petrecut foarte mulți ani la catedră, care sunt plusurile și minusurile acestei profesii?
C.P.: Nu știu dacă au existat minusuri. N-am stat niciodată să mă gândesc la asta, în schimb plusuri au fost. Satisfacția morală pe care am avut-o atunci când din mâna mea au ieșit elevi, elevi buni, elevi recunoscuți acum și pe plan internațional. Sunt mândră pentru toți acești copii, mă bucur pentru reușitele lor, iar minusuri, nu cred că am pus în balanță, n-am gândit așa ceva.
C.V.: Ce sfat aveți pentru cei ce vor să devină profesori?
C.P.: Să-și facă meseria cu drag, să-și dorească să facă această meserie, să țină cont de faptul că atunci când pornești în această meserie, o faci 35 de ani, minim. Să-și asume bune și rele și să-i placă copii, în primul rând și să îi placă să dăruiască pentru cei din jurul lui.
C.V.: Dacă în acest moment v-ati putea întoarce în timp și ați putea să alegeți între a deveni profesoară și a merge pe un alt drum, care ar fi acela?
C.P.: Tot profesoară. Nu mă văd, efectiv, nu mă văd în altă postură.
C.V.: Care a fost cea mai plăcută experiență pe care ați trăit-o la catedră?
C.P.: Experiențe plăcute au fost de fiecare dată, odată cu realizările fiecărui elev. Cea mai plăcută… hai să mă gândesc… Este vorba de un elev, la Liceul „Traian Vuia”, mi-a adus un premiu la național, Marius Dumitru. Într-adevăr, aceea a fost o mare satisfacție. Am înțeles că, fiind alături de copii, transmițându-le dorința de a munci și a lucra foarte mult, ajung și la rezultate deosebite.
„Copii de acum au o personalitate foarte puternică. Îi citești mai greu, îi înțelegi mai greu, au totdeauna senzația că au foarte multe drepturi”
C.V.: Ca dirigintă, ați avut ocazia să cunoașteți mai bine elevii, cum ați descrie generația actuală și cu ce diferă față de ultima?
C.P.: Față de generațiile trecute nu știu dacă se poate pune o barieră între ce a fost acum patru ani și ce este acum. Copii de acum au o personalitate foarte puternică. Îi citești mai greu, îi înțelegi mai greu, au totdeauna senzația că au foarte multe drepturi, deci totdeauna ei au drepturi și, nu de puține ori, să știi că depășesc limita aia admisibilă între catedră și bancă. Au senzația că profesorii de la catedră nu sunt la nivelul lor, au senzația sau dau această senzație că profesorii sunt slab pregătiți. Domne, nu e așa, nu e cazul. Au experiență, cel puțin, experiență de catedră, experiență de viață, experiență de meserie până la urmă mult mai mare decât a lor. Generațiile trecute aveau, hai să zicem, mult mai mult respect față de catedră și catalog și cu atât mai mult dacă aveau de ce, respectau cadrul didactic.
Fiecare și-a ales meseria pe care și-a dorit-o. Asta e marele merit al fiecăruia.
C.V.: Cu siguranță ați avut elevi care au reușit în viață și de care sunteți foarte mândră, puteți să-mi dați câteva exemple?
C.P.: Da. Sunt foarte mulți. Marius Dumitru, care a mers pe informatică și care este acum Președintele Microsoft în Germania. Apoi, mai am pe Negrilă Mircea, care este coordonatorul Netrom, o multinațională româno-olandeză. Apoi, am pe Eugen Dumitrașcu, profesor universitar la Facultatea de Automatică. Paul Trașcă mi-a fost elev și, când spun Paul Trașcă, acum, toată lumea știe cine este Paul Trașcă, marele chirurg cardiolog, deși n-a mers pe domeniul informaticii, s-a realizat foarte frumos. Toți s-au realizat foarte frumos și acum pentru că tot am vorbit mai devreme, sunteți generația aceasta, penultima, care ați devenit sau sunteți în curs de devenire – medici, jurnalist. Toţi v-ați realizat frumos. Fiecare și-a ales meseria pe care și-a dorit-o. Asta e marele merit al fiecăruia.
C.V.: Vă mai amintiți de prima zi la catedră? Povestiți-mi puţin.
C.P.: Aaah! Daa! A fost o zi foarte grea. Veneam la catedra respectivă după un mare necaz și aveam niște semne pe față, care erau mult mai pronunțate după un accident și toți se uitau foarte ciudat. Nu înțelegeau ce-i cu mine de am ajuns în halul ăla și sunt la catedră în fața lor și, pentru că tot comentau și pentru că tot se întrebau între ei ce este, am avut o replică foarte dură: „Da, nu vă mai uitați, eu vin după un moment în care mi-am pierdut mama pe care voi o aveți acasă și ar trebui să o respectați“. A fost grea pentru mine ziua aceea, mai ales pentru că nu aveam tactul pedagogic, nu aveam experiența necesară. Mai avusesem întâlniri cu tineri, vizavi de actul de predare, dar fusesem pe la Facultatea de Automatică, predasem, cu alt tip de elevi, cu alți studenți, cu altă viziune, tineri altfel. Acolo a fost o zi dură și urâtă. Nu știu dacă urâtă, dar a rămas, într-adevăr, în memorie.
„Aaa, nu-s manele, nu e bine”
C.V.: Trăim în secolul vitezei și tehnologia face parte din viața noastră din ce în ce mai mult, considerati că este un lucru bun. Îi vedeți pe elevi mai bine pregătiți?
C.P.: Nu. Nu, pentru că nu sunt încă la vârsta la care știu să aleagă foarte bine din multitudinea de informații care apare în media. Iau fără discernământ tot ce apare și de aici pot să apară, să se vadă și partea negativă. Dacă îi întrebi acum sau le propui o activitate care să presupună cunoașterea unei cărți, se uită urât la mine. Îți dau un exemplu – acum a apărut, se lansează la Craiova, dacă nu mă înșel, „Morometii 2”, un film care, după ce-l știu pe primul, după ce l-am văzut și după ce am citit din scoarță în scoarță romanul, bănuiesc că este o realizare și le-am propus să-l vedem, să mergem să-l vedem, dar, totodată, le-am propus să încerce să răsfoiască măcar cartea. Sau vreau să-i duc la teatru sau la un spectacol de operetă, de muzică: „Aaa, nu-s manele, nu e bine”. Știi care e problema? Nu au modele. Nu au modele pozitive. Gândește-te că nu li se arată în media nimic bun. Avem oameni și avem reprezentanți deosebiți și cu toate astea valorile nu se văd.
Spune o vorbă veche: „Le dai un deget, îți iau mâna toată”, cam aici e diferența
C.V.: Ați fost și dumneavoastră elev, ce diferențe sunt între învățământul de atunci și cel de acum?
C.P.: Învățământul de atunci era poate mai strict. Regulile erau foarte clare și foarte stricte și nu aveai voie să le încalci. Nu aveai voie să comentezi la nimic. Acum este democrație. Dacă am câștigat ceva, am câștigat dreptul de a vorbi, bine sau rău, prost sau nu. Atunci profesorul era respectat în adevăratul sens al cuvântului. Poate era văzut de foarte multe ori cu teamă. Noi aveam profesor la care tremuram când intra în clasă. Nu ne dorim, eu cel puțin nu îmi doresc asta. Mi-aș dori să fiu prietenă cu elevii mei, dar prietenia aceasta să aibă o limită. Spune o vorbă veche: „Le dai un deget, îți ia mâna toată”, cam aici e diferența. În rest, parcă se muncea mai mult, nu parcă, sigur. Intram greu, treceam niște examene greu, nu așa. Poate și acum se intră, sunt facultăți și locuri în care se intră greu și acum. Mie mi se pare că atunci elevul muncea mai mult, era mai conștiincios, se străduia mai mult. E adevărat, eram și îndoctrinați, aveam și anumite chestii pe care le făceai fără voie, fără plăcere, dar parcă era mai multă strictețe în mediul școlar și profesorul, zic eu, era mai respectat.
„Nu există nici un fel de obstacol, treci orice dacă îți dorești cu adevărat ceva. Ei acum sunt dezorientați”
C.V.: Ce schimbări ați face pentru învățământul din România?
C.P.: În primul rând, aș încerca să îndrept elevii către acele școli care oferă o specializare, în așa fel încât, după ce termină liceul, să poată lua pe propria răspundere viața. Sunt foarte mulți absolvenți de licee teoretice. Doar cu diploma. Care nu fac nimic. Nu realizează nimic sau nu finalizează cu nimic. Până la urmă, și absolvenți de învățământ superior scoatem cam tot așa. Nu sunt acei specialiști. I-aș învăța să facă cu adevărat ceva în meseria pe care și-o doresc și aș mai face o ceva – aș face o orientare școlară mai devreme. Foarte mulț elevi vin în clasa a IX-a, la această mirifică disciplină, specializare, matematică-informatică, și ai să-l întrebi: „De ce ai venit aici?”. L-aș învăța să-și aleagă drumul poate ceva mai devreme. Ajung în clasa a XII-a și ai supriza: „Tu unde dai la vară?” – „Păi, nu știu, nu m-am gândit, doamnă.”, „Suntem în decembrie, mai e puțin și se termină anul.” – „Eeh, mă mai gândesc.”. I-aș orienta să facă ceva util. Voi, totuși, ați fost, generațiile voastre, eu îmi aduc aminte că pe la începutul clasei a XI-a, voi deja erați orientați. Majoritatea era orientată și s-au ținut. Eu n-am să uit niciodată că am avut doi gemeni, baiat – fată și în clasa a IX-a, primele discuții așa, în primul trimestru, el mi-a zis că vrea să se facă preot. Era la o clasă de matematică-informatică. M-a bufnit puțin râsul. Până la urmă nu dădea, cum spun eu – „Dădea cu virgulă” și am văzut de-a lungul liceului că el chiar își dorea. Participa la slujbe la o biserică, s-a dus la un preot și participa la slujbe acolo, a învățat ritualul, a învățat, a învățat ce a trebuit învățat și, într-adevăr, la momentul ăsta țin să-ți spun că este preot. Chiar și-a dorit. Nu există nici un fel de limită până la urmă. Nu există nici un fel de obstacol, treci orice dacă îți dorești cu adevărat ceva. Ei acum sunt dezorientați. E adevărat, poate și societatea și ceea ce se întâmplă peste tot îi conduce către această dezorientare și cred că îi mai conduce ceva, lipsa părinților, chiar dacă sunt prezenți. Lipsa de comunicare a părinților cu copii. Nu mai au timp să stea de vorbă, așa în fiecare seară.