Fie că am citit în cărți, fie că ne-a fost spusă sub formă de povești la gura sobei de bunici sau ne-a fost predată la școală, istoria rămâne neschimbată. Astăzi ne este greu să ne imaginăm cum intelectualii ajungeau la închisoare, scriitorii erau cenzurați, iar mulţi dintre cei care nu se supuneau regulilor erau deportați. Despre această perioadă întunecată am stat de vorbă cu poeta, prozatoarea și luptătoarea pentru libertatea civică, Ana Blandiana. Una dintre cele mai curajoase femei ale României, care ne-a povestit despre momentele ce i-au marcat copilăria, dar și care este cea mai mare realizare din viața ei.
Corina Mihailov: Cine sau ce v-a ajutat să deveniți o luptătoare pentru libertatea civică din România?
Ana Blandiana: Faptul că înainte, prin lege nu era voie să existe o organizație în care să fie mai mult de trei oameni. Solidaritatea era imposibilă. Nu se putea face nimic. Puteam să scriu. Puteam să încerc să public. Puteam să fiu pedepsită pentru asta. Dar nu puteam să schimb, de fapt, ceva pentru că asta se poate face numai împreună.
C.M.: De unde ați găsit putere să mergeți mai departe atunci când cărțile dvs au fost scoase din toate bibliotecile?
A.B.: Nu aveam încotro. Mie nu-mi rămânea decât să continui să scriu. Altceva nu puteam face. Era evident că scrisul, pe de o parte, era un punct de sprijin pentru mine, iar pe de altă parte, simplul fapt că poeziile erau copiate de mână era o enormă încurajare care îmi dădea putere, dar și o dovadă că scrisul folosește.
C.M.: Care a fost cel mai impresionant lucru făcut de cititorii care vă poartă la inimă?
A.B.: Au fost foarte multe. În perioada când stătea o mașină în fața casei era pentru mine un adevărat mister, pe care de altfel, nu l-am rezolvat. Există câteva mistere din perioada aia, o să vă mai spun două. Găseam buchete de flori pe scări. Stau într-o casă cu două apartamente și noi la etaj. Aveam douăzeci de scări și o curticică prin care se intra în casă. În fața gardului și a porții era o mașină în care stătea cineva. Și totuși apăreau florile. Era ca și când ar fi fost supranatural. Spuneam că au mai fost mistere, nu în legătură cu mine, dar tot așa, mi se pare teribil că nu am reușit să aflu. Mi se părea normal să vină cineva după revoluție și să-mi spună „eu am pus florile” și n-a venit nimeni. Unul din lucrurile absolut extraordinare care s-au petrecut în București și despre care s-a scris foarte puțin este că la un moment dat, în ’87 cred sau ’88, deci când era deja totul foarte întunecat, cu siguranță un grup de tineri sau poate chiar de copii – că e ceva atât extraordinar, că numai într-o minte foarte tânără se putea naște – au prins câini, pe care i-au băgat în câte o pernă pe care au scris „jos Ceaușescu”, le-au făcut niște huse și le-au dat drumul. A fost ceva absolut extraordinar pentru că imediat ce au fost văzuți, milițienii sau securiștii trebuiau să-i prindă, numai că cu cât fugeau după ei, câinii fugeau și mai tare. După decembrie abia am așteptat să văd cine sunt băieții sau fetele care au făcut asta. Nu a venit nimeni să spună „eu am făcut asta”.
„mi-a făcut semn să rămân în casă, și eu nu am avut curajul”
C.M.: Cum vedeți
spiritul civic din societatea de astăzi?
A.B.: Acum e ceva foarte simplu.
Cine are spirit civic se duce și votează. Cine nu votează este, efectiv,
vinovat și față de copii care au murit în decembrie ca să fie liberi și au
câștigat o libertate pe care cei care nu se duc să voteze n-o folosesc, și față
de istorie, și față de viața lor pentru că la urma urmei, asta e votul. Este
părticica de putere pe care o avem fiecare. Din ea se poate pune la un loc și
se poate schimba lumea. În măsura în care nu ți-o folosești ești vinovat pentru
ceea ce se întâmplă.
C.M.: Care a fost momentul care v-a marcat cel mai mult?
A.B.: Cred că unul din momentele foarte importante a fost, nu eram încă în clasa întâia, cred că de 5 ani și ceva, când tata a fost arestat pentru prima oară în felul următor. Era acasă numai el cu mine și cea mai mare bucurie a mea era când tata mă lua să citim împreună. Adică el să-și citească cărțile lui și eu pe ale mele. A apărut o echipă formată din trei oameni care s-au legitimat, erau de la Securitate și au spus că au venit să facă percheziție. Înainte de a începe au spus că trebuie să avem un martor. Unul din ei a plecat să caute un vecin, care să asiste. S-a întors și a spus că nu poate să deschidă poarta. Tata a spus că n-are încuietoare. S-a dus tata să vadă ce se întâmplă și mi-a făcut mie semn să rămân în casă, dar mie mi-a fost frică cu ei și m-am ținut după el. A ajuns la poartă, care bineînțeles era deschisă. Ăla a spus „mi s-a părut”. S-a întors, au continuat, a venit un vecin să asiste, au răscolit toată casa, pod, pivniță și după câteva ore rămăsese doar o oglindă, o toaletă, cum era pe vremuri ovală și cu două sertare dedesubt. Unul dintre ei a întrebat „Părinte, tata era preot, putem să căutăm și aici?”, tata a zis „dar ați răscolit totul, de ce mă întrebați? Mi-ați cerut aprobarea până acum? Bineînțeles că puteți” și a tras un sertar unde erau jucăriile mele și deasupra era un revolver. Nu erau filme atunci, nu văzusem în viața mea, nu știam ce e ăla. M-am uitat la tata, s-a schimbat la față și mi-am dat seama că e ceva foarte grav. L-au arestat pentru port ilegal de armă. Ani de zile mă trezeam noaptea țipând cu sentimentul că eu sunt de vină pentru că el mi-a spus să rămân, mi-a făcut semn să rămân în casă, și eu nu am avut curajul.
C.M.: V-a fost teamă că ați putea ajunge la închisoare din cauza a ceea ce publicaţi?
A.B.: Nu, pentru că Ceaușescu era foarte celebru în Occident ca disident al sistemului comunist, fiindcă era contra rușilor. Am fost ineterzisă de trei ori. Prima oară nu mi-a fost teamă, eram copilă, aveam 17 ani. Aia a fost ceva mai gravă, că a durat patru ani. După aceea, în clipa în care nu am mai putut să public, în ‘85, după, în ‘88, eram deja tradusă în străinătate. Ceaușescu trebuia să fie prost să bage la închisoare un scriitor care era cunoscut în Occident, unde el ținea la statura lui de disident. Asta nu. Mi-a fost teamă că înnebunesc. Asta da. Unul din lucrurile cele mai groaznice care mi s-a întâmplat a fost în ultima perioadă după ultima interdicție. Nu mai aveam corespondență, nu mai mergea telefonul. Dar telefonul care nu mergea, din când în când suna. Dacă răspundeam, era o voce, dar o voce, care părea a unui copil în pernă, cu o voce incredibilă așa, spunea „De ce o superi pe tanti Elena?”. Eu trânteam telefonul și el sunea în aceeași secundă.
C.M.: Care este cea mai mare realizare a dvs?
A.B.: Cred că „Memorialul de la Sighet”. Cărțile nu sunt numai ale mele, sunt și ale lui Dumnezeu. Mai ales cele de versuri. Niciodată nu am avut sentimentul că am scris singură. Întotdeauna l-am avut pe Dumnezeu.
