Decizia părintelui – pasiunea copilului

       În zilele noastre tot mai mulți elevi, după terminarea liceului, merg la o facultate să se specializeze într-un anumit domeniu ca să activeze în profesia pe care o doresc. Unii aleg economie, alții fizică, geografie, chimie, istorie, teologie etc. Loredana Goangă s-a înscris la două facultăți: la Jurnalism (pentru că îi place să socializeze și să cunoască diverse tipologii de oameni) și la Pedagogie Muzicală (pentru că iubește muzica clasică și cântă la vioară). Ea își dorește o carieră în muzică și se pregătește pentru aceasta încă de mică, mai exact din calsa I. A fost dorința tatălui ei ca ea să urmeze acest drum, însă imediat ce s-a înscris la Liceul de Artă din Craiova, vioara a cucerit-o. Din clasa a V-a a început să studieze și pianul, ca instrument secundar. Pentru ca ceilalți să o cunoască mai bine, Loredana ne vorbește despre pasiunea ei pentru muzică.

Maria Morat: Din câte știu, tu acum faci parte din Orchestra Facultății de Muzică din Craiova. La ce partidă cânți?
Loredana Goangă: Cânt la partida de vioară a II-a, încă de la începutul facultății.

M.M.: Aș vrea să știu care este relația ta cu membrii orchestrei, dacă există certuri la repetiții, la spectacole.
L.G.: Relația cu membrii orchestrei este una foarte bună, deoarece majoritatea ne cunoaștem din școala generală. Practic am crescut împreună și suntem foarte uniți, ca într-o familie. Bineînțeles că mai există și mici neînțelegeri, atunci când fiecare are o viziune diferită asupra piesei studiate în momentul respectiv, dar trec repede și, cu ajutorul dirijorului, lucrurile se clarifică. O relație bună există și între noi și dirijor, care este apropiat de vârsta noastră și ne înțelege atunci când avem diverse probleme.

                „Se creează o legătură nevăzută între orchestră și public”

M.M.: Care este impactul publicului în momentul apariției pe scenă?
L.G.: În ceea ce privește impactul publicului atunci când ieșim pe scenă, pot spune că nu este niciodată la fel. Acesta diferă de la concert la concert, în funcție de categoriile de public. Se creează o legătură nevăzută între orchestră și public și acesta trăiește muzica, sentimentele transmise de orchestră prin piesele interpretate. Dacă uneori s-au rezumat doar la a aplauda, alteori s-au ridicat în picioare și au fost mult mai receptivi, ne-au încurajat cu diverse aclamații. Din fericire, nu ni s-a întâmplat niciodată să nu fim aplaudați.

M.M.: Ați concertat în multe locuri până acum? La diverse evenimente?
L.G.: Am avut numeroase concerte în Craiova, dar și în alte orașe din apropiere, cum ar fi: Calafat, Slatina, Râmnicu Vâlcea. Evenimente importante pot să zic că au fost atunci când am concertat pentru niște francezi de Zilele Francofoniei, pentru polonezi, la Zilele Calafatului și diverse evenimente în Craiova.

M.M.: Care a fost ultimul concert pe care l-ați susținut și cu ce ocazie?
L.G.: Ultima dată când am cântat, nu pot zice că a fost un concert în adevăratul sens al cuvântului. S-a întâmplat la deschiderea anului universitar 2011-2012 și a fost ceva cu totul neprevăzut. Am fost anunțați seara, după ora 22:00, că a doua zi vom cânta și, spre bucuria noastră și a ascultătorilor, totul a decurs așa cum trebuia, deși nu am avut timp să facem repetiții
.
                „Au început să ne zboare partiturile”

M.M.: Povestește-mi o întâmplare hazlie de la unul din concertele voastre.
L.G.: Atunci când am cântat pentru francezi la Zilele Francofoniei am susținut concertul în aer liber, în grădina unui restaurant. Spre nefericirea fetelor, care erau îmbrăcate în rochii, a început să bată vântul. Acestea au început să zboare în toate direcțiile, iar noi nu mai știam de ce să ținem mai întâi, pentru că în același timp au început să ne zboare și partiturile. Soluția salvatoare pentru partituri a fost să le prindem cu cârlige de rufe. Dar nici această soluție nu a fost suficientă. În momentul în care trebuia să întoarcem pagina era un adevărat chin pentru ca trebuia făcută cu rapiditate pentru a continua să cântăm fără întrerupere. Spre disperarea fetelor, problema rochiilor nu a putut fi rezolvată, așa că am dus concertul la final în acest mod, supărător pentru noi la acel moment, dar îmbucurător pentru publicul masculin, care devenise mult mai atent la ceea ce se întâmpla pe scenă.

                „M-am simțit de parcă libertatea mi-ar fi fost furată”

M.M.: Există un concert care te-a marcat într-un anume fel?
L.G.: Da, m-a marcat un concert, atunci când am cântat pentru deținuții de la Penitenciarul de Maximă Siguranță din Craiova. A fost în preajma Paștelui, anul acesta, și s-a bazat pe un parteneriat între facultate și penitenciar. Nimeni din orchestră nu a fost obligat să participe, dar nu s-a retras nici măcar o persoană.

M.M.: Prin ce anume te-a marcat această experiență, care, să recunoaștem, nu este chiar una obișnuită?
L.G.: În momentul în care am aflat că vom cânta pentru deținuți am fost mirată și m-a încercat un sentiment de teamă, cu toate că știam că nu avea ce să ni se întâmple. Nu am mai avut ținută obligatorie de concert și fiecare s-a îmbrăcat cum a dorit. Încă de când am intrat pe poarta penitenciarului m-am simțit de parcă libertatea mi-ar fi fost furată. Nu am avut voie cu telefoane sau cu orice altceva, decât cu instrumentele. Era pentru prima dată când vedeam interiorul unei închisori în realitate și, cu toate că știam de la televizor cam la ce să mă aștept, am fost șocată. Ca să ajungem la sala în care trebuia să cântăm am trecut prin mai multe porți securizate și prin curtea principală. Acolo am avut un șoc și mai mare: peste tot în jurul nostru oamenii se înghesuiau la gratii să ne vadă. Mă simțeam ca o pradă înconjurată de niște lei gata să atace în orice moment.
M.M.: Spectacolul s-a desfășurat în condiții normale? Cum s-au comportat spectatorii?
L.G.: Când, în final, am ajuns în sală, am fost lăsați să ne aranjăm totul, după care au fost aduse două grupuri de deținuți, cei care au avut un comportament bun pe timpul arestului. Ei s-au comportat normal și la spectacol, dar privirea lor spunea altceva. Simțeam cum fiecare centimetru din noi este studiat. Am auzit chiar și un deținut care îi spunea colegului său că am ochii frumoși. După ce am cântat, am fost primii care am parăsit sala și, atunci când am ieșit în curte, pușcăriașii au început să fluiere și să complimenteze fetele. Mă simțeam de parcă aș fi rămas fără aer și singurul lucru la care mă gândeam era să ies cât mai repede de acolo. Când am pășit din nou în stradă, am simțit că mi-a fost redată libertatea, chiar dacă aceasta nu îmi fusese luată niciodată. Ceea ce mi s-a părut trist a fost faptul că există foarte mulți tineri deținuți care au toată viața înainte.

                „Aș face același lucru și a doua oară”

M.M.: Ai mai repeta experiența?

L.G.: Cu toate că am fost marcată, nu aș sta pe gânduri și aș spune da dacă ni s-ar propune să cântăm iarăși pentru deținuți. Este un sentiment diferit, pe care nu îl întâlnești la un concert obișnuit.
M.M.: În final aș vrea să îmi spui dacă regreți că ai ales să mergi pe drumul inițial ales de tatăl tău, dacă te gândești că ai fi putut face altceva. Dacă da, ce anume?
L.G.: În copilărie ți-aș fi spus că da, regret, pentru că nu aveam timp de joacă. Dar acum îmi dau seama că am făcut ceva frumos și aș face același lucru și a doua oară. Dar pe lângă pasiunea pentru muzică, îmi plac meseriile de jurnalist și polițist. În viitorul apropiat m-ar tenta să îmi încerc norocul și la Academia de Poliție.

Interviu realizat de Maria Morat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *