Minuni, blesteme, coincidenţe, ciudăţenii, ghinioane. Ni se întâmplă în fiecare zi câte unuia dintre noi. Se spune că sufletul este suma amintirilor. Ce amintiri tăinuiesc studenţii? Ce experienţe i-au marcat până acum? I-am întrebat pe câţiva dintre colegii noştri şi răspunsurile sunt cel puţin surprinzătoare, dacă nu chiar impresionante.
Andra Orbulețu (Medicină, II)
Când s-a despărţit prietenul meu de mine eram pe la o trecere de pietoni și plângeam, iar lângă mine era o doamnă care ne văzuse. M-a întrebat de ce plâng, dacă m-a bătut el cumva și dacă vreau să sune la poliție. Am zis că nu, că nu s-a întâmplat nimic de genul. A început să vorbească cu mine și apoi m-a condus acasă. M-a întrebat la ce apartament stau, i-am spus, m-a îmbrățișat și mi-a zis să am grijă de mine. A doua zi m-am pomenit că a sunat cineva la interfon. Era ea și m-a rugat să ies afară. Mi-a dat o plasă în care îmi pusese fructe și un borcan cu miere de la ea de la țară. M-a lăsat fără cuvinte atunci.
Daniela Zaharia (Finanțe și Bănci, I)
Un moment care m-a marcat în viață! Destul de greu de spus, pentru că nu este doar unul singur. Dar cel mai dureros a fost reprezentat de moartea unui coleg de clasă din liceu. Deși ne-au fost puse oarecare piedici în disperarea noastră de a-l ajuta, am reușit să strângem suma de bani de care el a avut nevoie pentru operație (mă refer la mine și la colegii de clasă). Șansele de supraviețuire erau mici, dar existente. Am făcut tot ce ne-a stat în putință, dar Dumnezeu l-a vrut alături de el. În momentul de față, pot spune că pierderea persoanelor apropiate reprezintă cea mai grea încercare pe care viața ne-o oferă și, din păcate, până acum, mi-am pierdut foarte mulți prieteni, la vârste fragede de 18-20 ani, majoritatea plecând dintre noi din cauza accidentelor rutiere.
Andreea Jilcu (Franceză-Spaniolă, I)
Înainte de bac și după îmi doream să intru la școala de poliție. Era visul meu, deja mă vedeam acolo. Trezindu-mă dimineața, îmbrăcată ca ei. Doar asta îmi doream. M-am pregătit intens, credeam că o să promovez examenul. Dar, din păcate, norocul nu a fost de partea mea. A fost cea mai mare dezamăgire din viața mea.
Eram în autobuz şi, deodată, șoferul virează brusc și frânează. Autobuzul se oprește și toată lumea urla că a lovit o femeie. M-am dus la ea. Bătrâna avea piciorul făcut praf. Se vedea osul. Se lovise și la față. Îi curgea sânge din bărbie. Își dădea ochii peste cap, am ținut-o să nu se miște să nu se agraveze ceva. Dacă avea ceva fisurat era pericol să-i străpungă vreun organ și am ținut-o acolo la pământ să nu se miște.
Mi-a dat cineva ceva să îi pun sub cap și și-a revenit până la urmă. Zicea că o doare, că moare. Am stat cu ea și am ținut-o de mână, i-am spus că totul va fi bine. A zis că a încercat să se omoare, că are probleme și că a mai încercat să facă asta pentru că avea coji la încheieturile mâinilor de la tăieturi. Până la urmă a venit salvarea și a luat-o. Iar eu am plecat acasă și nu mai știu nimic de ea de atunci.
Maria Dumitru (Comunicare și Relații Publice, I)
Eu sunt voluntară de mai mulți ani și, printre frumoasele experiențe și activități pe care le-am avut, a fost „Îmbrățișări gratuite”. În general, sunt foarte apropiată de oameni, iar schimbul de energii pe care le-am avut a fost emoționant, ba chiar mi-a rămas amprentat într-un loc special. Mulți dintre ei ne-au refuzat, însă am reușit să aducem o mulțime de zâmbete pe fețele oamenilor, încurajându-ne să facem asta mai des.
Catrinel STOIAN