Oana Radu: „Nici nu concep că n-am să reuşesc”

           
Cei mai mulţi o ştim pe Oana Radu doar după imaginea pe care a reuşit să şi-o facă la televizor şi, mai ales, pentru cura ei de slăbire. Ei bine, Oana Radu nu doar că, evident, este mult mai mult decât o imagine. Este colega noastră la Specializarea Jurnalism, şi da, o mai vedem şi la ore. Este extrem de lucidă, este directă şi are un spirit critic jurnalistic. 
  
Teona Şimon:Cum te-ai hotărât să te înscrii la Jurnalism, având în vedere că tu ai deja o carieră în muzică?
Oana Radu: Prima şi prima dată m-am înscris la Ştiinţe Politice și mi-am dat seama că nu am nicio legătură cu ea. Fac o facultate la Universitate fiindcă îşi doreşte mama mea foarte mult. Ea lucrează la „Spiru Haret” şi mi-ar fi fost foarte simplu să fac orice facultate acolo, pentru că ştii şi tu cum se fac facultăţile particulare în ziua de astăzi. Şi am început primul an la Ştiinţe Politice, unde eram la zi. Nu m-am dus de foarte multe ori la cursuri pentru că timpul nu mi-a permis şi efectiv am renunţat la ea. Nu m-am gândit să îngheţ anul, fiindcă aşa ar fi trebuit, şi iată că acum primul an de jurnalism, care ar fi trebuit să fie al doilea de facultate, îl plătesc.

T.Ş.: Dacă nu ai fi avut această carieră, ai mai fi dat la Jurnalism?
O.R.:   Eu am oscilat cumva între meserii încă de când eram mică. Am fost crescută fără tată. Pe mine, tati m-a părăsit când aveam 3 săptămâni şi cumva şi faptul că am crescut singură şi-a pus amprenta pe idealurile mele, în ceea ce mi-am dorit eu să fac, în ceea ce am crezut  că o să fac vreodată. Mi-am dorit să fiu medic, mi-am dorit să fiu poliţist, mi-am dorit să fiu avocat, fiindcă simţeam cumva nevoia să-i apăr pe toţi din jurul meu şi cred că jurnalismul se îmbină cu obiceiul meu de a vorbi atât pentru mine, cât şi pentru alţii. Şi, dacă nu aş fi avut neapărat chemarea spre muzică, cred că m-aş fi descurcat în jurnalism fiindcă am curajul necesar. Nu m-ar fi oprit nimic să ajung unde îmi doresc şi să aflu ce-mi doresc.

T.Ş.: Să înţeleg că de mică te-a atras lumea jurnalismului?
O.R.:   Eu am şi prezentat o emisiune când aveam 7 ani. Era o emisiune la televiziunea locală, se numea „Lumea copiilor”, şi după „Lumea piticilor”, la 3TV. Aveam emisiunea mea pentru copii şi eram prezentatoare de ştiri pentru copii. Aveam o revistă preferată cu un motan din care îmi conspectam ştirile pe care apoi le prezentam. Nu cred că erau interesante pentru cineva, dar mie atunci mi se păreau super tari. Am fost obişnuită cu lumea asta fiindcă de la 4 ani cânt şi până la 7 ani, când am început să merg pe la toate festivalurile posibile şi emisiunile naţionale, am tot participat în emisiuni radio şi tv locale.
 „Bucureştiul este văzut ca un New York”
T.Ş.: De ce ai ales să te înscrii la Jurnalism în Craiova şi nu la Bucureşti?
O.R.:   Eu locuiesc în Craiova şi nu m-am mutat încă în Bucureşti. Şi dacă m-aş fi mutat în Bucureşti probabil că tot la Craiova mi-aş fi făcut facultatea fiindcă pentru mine ar fi fost mai simplu, având în vedere că nu sunt prezentă în mod frecvent la cursuri să iau cumva legătura cu cei care m-ar putea ajuta cu eventualele cursuri pentru examene şi tot felul de informaţii, pe care cei din Bucureşti, necunoscându-te, nefiind din oraş cu tine, nu ţi le-ar fi dat. În al doilea rând, şi noi avem foarte multe oportunităţi în Craiova şi foarte mulţi profesori buni care ne pot învăţa lucruri foarte bune. Nu doar în Bucureşti sunt cei mai buni oameni. Într-adevăr, în Bucureşti sunt foarte mulţi oameni talentaţi şi foarte mulţi oameni inteligenţi care au reuşit şi se spune că dacă reuşeşti trebuie să te muţi în Bucureşti sau dacă reuşeşti, reuşeşti în Bucureşti. Bucureştiul este văzut ca un New York pentru noi, dar nu este aşa. Sunt foarte mulţi oameni care nu au ce să mănânce în Bucureşti şi pleacă din provincie. Şi am preferat să rămân în Craiova.
„Dacă eu acum aş putea să-mi văd viitorul şi aş vedea că nu aş reuşi exact ce îmi propun, aş prefera să mor”

T.Ş.:    Imaginează-ţi că nu ai fi reuşit în cariera ta muzicală, care ar fi fost planul tău B, în afară de jurnalism?
O.R.: Nu pot să-mi imaginez aşa ceva pentru că eu nu am un plan B. De fapt, eu nici nu concep că nu am să reuşesc. Nu am reuşit nimic. Din punctul meu de vedere, eu nu am reuşit absolut nimic. Aş fi putut să spun că am reuşit ceva când aş avea pe Facebook 1 milion de like-uri, când aş avea foarte mulţi fani şi când mi-ar auzi lumea vocea la radio ar şti cine sunt, atunci aș putea spune că am reuşit. Şi avem o grămadă de exemple în România. Acum nu neapărat pozitive, dar din punctul meu de vedere cumva au pătruns în lumea asta. Eu nu am un plan B. Adică dacă eu acum aş putea să-mi văd viitorul şi aş vedea că nu aş reuşi exact ce îmi propun, aş prefera să mor. Atât de mult îmi doresc să fac ceva! Şi eu cred că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, nimic nu e imposibil în viaţă.

T.Ş.:    Cum reuşeşti să îmbini viaţa ta profesională cu mersul la facultate?
O.R.:   Foarte greu reuşesc să îmbin aceste două planuri, personal cu profesional. Nu cred că le îmbin bine deloc, pentru că nu pot să spun că am făcut eforturi mari să vin la facultate, fiindcă nu le-am făcut, nu sunt ipocrită. Dar cred că nu este foarte greu să iei nişte cursuri, să le citeşti, să treci nişte examene, mai ales că nu vreau să fac o carieră din jurnalism, ci este doar o pasiune. Nu cred că este imposibil să treci nişte examene cum nu este imposibil să înveţi ceva. Nu este Facultatea de Medicină, nu strici viaţa nimănui dacă faci un articol greşit, e o facultate mai lejeră decât celelalte, de asta cred că am şi ales-o.
Desigur, având în vedere că nu am nicio sesiune luată nu cred că va fi uşor, dar nu cred că este imposibil. Nu mă consider un om prost şi având în vedere că am să-mi iau toate cursurile, măcar o notă de trecere cred că sunt în stare să o fac. Adică acolo, un 5-6, nu-mi trebuie mai mult. Bine, sunt convinsă că sunt în grupa noastră copii care chiar îşi doresc şi contează foarte mult notele şi învaţă foarte mult pentru că le place. La fel de perfecţionistă sunt eu când vine vorba de muzică! Pentru mine, jurnalismul e un hobby.
„La mine niciodată nu ar putea să vină să strige vreun bărbat «eu ţi-am luat aia, eu ţi-am făcut aia»”
T.Ş.:    Profesorii au reuşit să-ţi înţeleagă programul şi că din cauza acestuia nu reuşeşti să ajungi prea des la facultate?
O.R.:   Cred că da. Oamenii au fost, din punctul meu de vedere, foarte drăguţi. Ei cu siguranţă ştiu ce înseamnă să-ţi doreşti să faci ceva şi mai ales că eu vin de nicăieri în lumea asta profesională, sau cum o văd ceilalţi „showbiz”; eu nu vreau decât să cânt. Nu mă interesează altceva. De exemplu, astăzi am intrat pe uşa facultăţii şi nişte copii mă ironizau: „ vai… Oana Radu… vai, ce să facem…” Mi-aş dori să mă vadă ca pe un om normal. Dacă la televizor par cum par, asta nu înseamnă că eu sunt aşa. Ei nu mă cunosc. Nu ştiu ce probleme am eu acasă, nu ştiu că poate familia mea se simte rău, că poate mama mea e bolnavă, că poate eu fac foamea şi nu mai mănânc nimic după 17:00, pentru că vreau să slăbesc. Oamenii ăştia nu te cunosc. Dar ideea este că domnii profesori ştiu că eu am o viaţă destul de grea pentru că este greu să faci ceva fără sprijin. Eu nu am fost amantă, n-am fost iubită, pentru că am avut 120 de kg şi îţi dai seama că nu m-ar fi plăcut niciun bogătaş bătrân, dar nici eu nu aş fi vrut aşa ceva pentru mine. La mine niciodată nu ar putea să vină să strige vreun bărbat „eu ţi-am luat aia, eu ţi-am făcut aia”, dimpotrivă, eu o să le strig lor. Nu am avut decât vreo doi iubiţi în viaţa asta şi nu regret.
 „Eu aş reacţiona wow când aş vedea-o pe Beyonce… m-aş pune în genunchi şi aş implora-o să mă atingă”
T.Ş.:    Care a fost reacţia studenţilor când te-au văzut în Universitate?
O.R.:   Îmi pui întrebarea asta foarte ciudat, fiindcă nu m-au văzut nicicum. Eu nu sunt Beyonce, care, din punctul meu de vedere, este cea mai tare femeie din lume şi cea mai tare voce şi pentru mine este pachetul perfect. Eu aş reacţiona wow când aş vedea-o pe Beyonce. M-aş pune în genunchi şi aş implora-o să mă atingă. Da, aş putea avea o reacţie, dar pentru mine colegii sau studenţii din facultate nu cred că ar trebui să aibă vreo reacţie pentru că nu sunt Obama. Eu sunt la acelaşi nivel ca şi ei, suntem toţi studenţi.

„De ce să nu ajung să câştig Eurovision-ul?”
T.Ş.:    Care sunt aspiraţiile tale?
O.R.:   În primul rând îmi doresc să mă cunoscă toată lumea prin muzică. Aş vrea ca la fiecare radio din lumea asta să se difuzeze cel puţin o piesă de-a mea. Şi cred că nu e imposibil având în vedere că am 21 de ani. Am o viaţă înainte şi pot să lupt până când mor. Îmi doresc să fac asta fiindcă simt că pot. Şi dacă pot de ce să nu o fac? De ce să nu ajung să câştig Eurovision-ul? Bine, prin absurd. De ce să nu ajung să mă cunoască tot globul acesta, să fiu super tare? De ce să nu ajung? Pot orice.

T.Ş.:    Ce muzică asculţi?
O.R.:   Sunt foarte ciudată. Îmi place foarte mult Freddy Mercury, pe care-l ascult non-stop, dar ce crezi?! La petreceri dansez şi pe manele. Adică am cumva nişte monştri sacrii pe care-i ascult, mi se par cumva nişte legende, dar ascult şi Miley Cyrus. Deci, cumva, pentru mine muzica este atât de plăcută încât mi se pare frumoasă toată. Nu reuşesc să înţeleg muzica populară, nu aş putea să o cânt niciodată. Mi se pare că toată e la fel, dar la o petrecere dansez pe orice fel de muzică, de la Maroon 5 până la Florin Salam.
„Nu pot să fac playback”
T.Ş.:    Dă-mi un exemplu de întâmplări nasoale / haioase din concerte.
O.R.:   Nasoale se întâmplă mereu la sunet, mai ales atunci când cânţi live, pentru că eu asta fac tot timpul, nu pot să fac playback. Nu pentru că mi s-ar părea ruşinos, ci pentru că nu ştiu şi pentru că nu reţin cum am cântat pe înregistrare, eu tot timpul schimb piesele cântând live – astăzi cânt într-un fel o piesă, mâine o cânt într-un alt fel. Mi s-a întâmplat la un moment dat să fiu răguşită şi să fiu nevoită să fac playback peste „Tu”. Nu am ştiut cum să intru pe pozitiv. Am cântat la un bar de români la Bruxelles. Mie mi s-a spus că acolo este un sunet de cântat live, e un sunet bun, este scenă. Dar scena era barul pe care trebuia să mă urc. Eram într-o fustă şi-ţi dai seama, aveam 63 de kg, nu puteam să mă urc cu fusta să mi se vadă chiloţii, că nu aveam nici ce să arăt şi nu mi se părea moral pentru mine, pentru că nu-s dansatoare la bară să-ţi cânt pe bar. M-am dus şi am cântat, mi-am pus negativele, mi-am montat microfonul, care scotea un sunet oribil. Nimic nu se auzea! M-am oprit şi am făcut circ cu DJ-ul, s-a supărat patronul, au dat vina pe managera care era cu mine şi, ca să remediem situaţia, ne-am cerut scuze frumos pentru că nu mai plecam de acolo decât bătute. Groaznic! Am avut surpriza ca tipa asta să fie un pic mai altfel decât mine şi şi-ar fi dorit să mai stea puţin la băut cu bărbaţii care erau acolo. Eu îmi doream să plec spre aeroport. Adică noi ne-am dus acolo, femeia îi cunoştea de la alte evenimente pe care le-a mai avut acolo. Femeia dorea să bea, să se distreze, avea o rochie cu o crăpătură foarte mică într-o parte a piciorului, şi a luat un cuţit, a sfâşiat-o să se facă şi mai mare crăpătura ca să se vadă piciorul. Eu eram singură printre nişte oameni pe care nu-i văzusem în viaţa mea şi nu mai ştiam cum să plec. Nu mai voiam niciun ban, aveam biletele de avion şi voiam să mă duc acasă.


T.Ş.:    Ce părere ai despre faptul că mai degrabă eşti cunoscută pentru cura ta de slăbire şi nu pentru muzica ta? Nu te deranjează asta?
O.R.:   Pentru public a fost un impact mare faptul că am venit de la 120 de kg la 60 de kg în 8 luni. Şi asta este, eu îmi asum chestia asta şi, în aceeaşi măsură, sunt liniştită că eu ştiu că pot să cânt live cu oricine, oricând. Sita se va cerne la un moment dat. Uşor, uşor calitatea va ieşi la suprafaţă. Sper! Cu timpul, toate lucrurile se vor aşeza exact aşa cum trebuie. Momentan ştiu că am foarte mult de muncă, nu pot să am pretenţii. Sunt de un an pe piaţă, alţii sunt de 10. Trebuie să ai răbdare.

T.Ş.:    Lumea în care tu ai intrat este cum te aşteptai?
O.R.:   N-am intrat în nicio lume fiindcă sunt încă în Craiova. Nu am avut parte să socializez extrem de mult cu tot felul de indivizi. Asta e mai bine fiindcă ştii că uneori te poţi demoraliza când îi vezi aşa cumva ciudaţi. E destul de greu şi e dur pentru un om care-şi doreşte să facă un lucru, să fie cumva sictirit şi respins de ceilalţi. E greu şi trebuie să te menţii cumva acolo.

Teona ȘIMON

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.