Catalin Blendea, în vârsta de 23 de ani, este student în cadrul Departamentului de Arte din Craiova, la specializarea Actorie si Muzică. Acesta este din Targu-Jiu ,dar în prezent locuiește în Craiova.
–Corina: Cum arată viața unui student la actorie?
- Cătălin: Viața unui student la actorie e o binecuvântare, un dar, o povară, o bucurie, o agonie, un extaz, e ceva ce e mai mult decât poți să înțelegi. Când dai la actorie, știi doar că vrei să ajungi pe scenă, să te simți bine, să fii apreciat și totul să meargă perfect, dar dai de obstacole rând pe rând. Apoi apar momente când te gândești că nu ai ce căuta aici, că era mai bine dacă ascultai de părinți, că totul ar fi fost altfel dacă nu voiai să devii actor, dar ca de fiecare dată te oprește ceva… și acel ceva de cele mai multe ori e un suflu, ceva ce nu poți să înțelegi dar care te ține viu și care nu te lasă să renunți. Poate că e spiritul de artist sau nevoia ta de a face asta. Niciodată nu ai idee, dar te arunci și te dezvolți constant, evoluezi pe zi ce trece și n-ai idee cât de repede trece timpul. Cam așa s-a întâmplat cu mine. Acum aproape trei ani știam că vreau să fiu pe scenă, eram nerăbdător, credeam că știu totul despre teatru, despre actorie, dar de fapt nu știam nimic, pentru că asta e frumusețea acestei vocații…ești într-o dezvoltare continuă cu tine, cu sufletul tău. Cam așa arată viața unui student la actorie. O enigmă care te face să-ți depășești limitele constant și să te bucuri de fiecare moment.
–Corina: Cine ești tu după ce se trage cortina?
- Cătălin: Nu știu. Sunt eu, Cătălin. Nu am ajuns într-un punct al carierei în care să am spectacol după spectacol încât să știu exact cine sunt după ce se trage cortina. Deocamdată sunt destul de obosit psihic și fizic. Dau tot ce pot pe scenă. Mă arunc în povestea aia până la capăt, chiar dacă uneori nu sunt ok, dar îmi dau seama că ora aia, e momentul meu de joacă. Scena e momentul în care fug de mine și mă arunc într-o poveste în care personajul principal nu sunt eu, Cătălin, ci altcineva și asta mă face să mă distrez cât de mult pot, chiar dacă după sunt destul de extenuat. Cine sunt eu? Nu știu și nici nu vreau să aflu momentan. Mă las dus de val într-un dans al trăirilor mele, care mă fac fericit uneori, alteori trist, dar împlinit că am făcut ce mi-a plăcut. Lăsând lucrurile pompoase la o parte… sunt destul de anxios, introvertit, dar toate astea depind de starea mea mentală din acel moment. E un amalgam.
-Corina: Peste 10 ani te vezi făcând același lucru?
– Cătălin: Nu știu. Aș spune da acum, dar aș minți. Îmi place ceea ce fac acum, îmi place unde mă aflu, dar nu pot să știu ce o să fie mâine, dar peste zece ani? De mic copil am simțit că o să reușesc în viață, dar nu aveam un drum exact. Aveam un suflu și încă îl am. Sunt o pasăre liberă. Azi pot cânta în ritmuri teatrale, mâine poate o să vreau să fac altceva, dar până atunci mă bucur de ce fac acum și sper la mai bine pe viitor. Poate în teatru, poate în cinema sau poate într-un cu totul alt domeniu. Cine știe? Nimeni. De asta sunt o pasăre liberă.
- Corina: De ce crezi că oamenii aleg să meargă la cinema în locul teatrului?
- Cătălin: E vorba de alegeri. Mereu în viață e vorba de alegeri. Teatrul e aici și acum. E ceva viu. Niciodată un spectacol de teatru nu e la fel ca ultimul văzut. Filmul in schimb da. Își păstrează aceeași linie, dar nu e de condamnat dacă alegi una și nu alta. Fiecare e liber să vadă ce-i place. Teatrul și-a păstrat întotdeauna o gamă de oameni care merg destul de des și care sunt acolo aproape mereu, pentru că așa sunt ei, se hrănesc cu asta, dar nu e de condamnat că alții alege să meargă la cinema. Suntem liberi și facem ceea ce ne place. Și eu aleg uneori cinema-ul, pentru că am nevoie constantă să mă hrănesc cu povești. Live sau nu. Nu contează. Povești să fie. Aici
- Corina: Care ai vrea sa fie apogeul carierei tale?
- Cătălin: E greu de spus. Am o idee, dar a devenit un clișeu și fug de asta. Aș spune totuși că aș vrea măcar o dată în viață să beau o cafea alături de Leonardo DiCaprio. Atât. Restul depinde de mine. Dacă o să ajung în teatrele mari ale lumii, dacă o să joc în filme sau dacă o să fac cu totul altceva. Las viitorul să mă surprindă
Alexandra Mihalcea,este un nume destul de lung, de aceea i se spune si Ațu. Are 23 de ani si este născută în Buzău. În 2018 s-a mutat in Craiova pentru a urma studiile la Departamentul de Arte- Actorie. Pe lângă “Cântăreața Cheală vs. momente si schițe ” a mai jucat și în “Pescărușul ”, regia Florin Caracala, în rolul lui Șamraev.
Corina: De la ce vârstă ai descoperit pasiunea ta pentru actorie?
- Alexandra: De fiecare dată când auzeam :,,tu ar trebui să te faci actriță ,,mă mai gândeam puțin la chestia asta însă mi- a trebuit foarte mult curaj ca să încep să fac chestia asta.Am început o facultate în București și după vreo patru luni nu am mai rezistat. Abia după încă un an mi-am dat seama că eu nu aș putea să fac ceva ce nu îmi place. Multi ar spune că asta e un defect dar până acum s- a demonstrat că e o calitate.
-Corina: Unde te vezi peste cinci ani?
– Alexandra: Peste cinci ani cu puțin noroc poate o să mă văd la televizor.
- Corina: În ce rol jucat te- ai regăsit cel mai mult pe tine?
- Alexandra: Deși am jucat un bărbat ma-am simțit ca acasă, cum s-ar spune am avut un punct comun, foarte important care ma făcut și să îl înțeleg destul de ușor pe el dar si pe mine in egală măsură.
- Corina: Ce recomanzi persoanelor ce vor să dea la actorie însă nu au suficient curaj?
- Alexandra: Curajul nu se învață se dobândește, începe cu pași mici,mergi la admitere,vezi ce iese de acolo,ce poate fi rău până la urmă?
Poate nu la admitere din prima,poți asista pentru început la niște cursuri de actorie si cel mai important…Nu te lua în serios,chiar si adulții sunt niște copii care încă învață.
-Corina: Cum reușești să îți ascunzi adevărata stare sufletească atunci când reflectoarele sunt îndreptate spre tine?
- Alexandra: Înainte să intru pe scenă mă gândesc la personajul meu ca la o persoană care are încredere în mine că o să îl reprezint în fața oamenilor foarte bine și se crează un pact între mine și el, iar pentru mine este o bucurie extraordinară când pot să scap măcar pentru două ore de propriile probleme, chiar dacă asta înseamnă să le iau pe ale altcuiva, starea mea sufleteasca poate să aștepte.
Cu emotiile e ceva mai greu,nu pot sa mă înțeleg cu ele, dar încerc mereu să le transform in ceva productiv.